Dragostea e o Poveste Nouă

9~El

"Este o zi obișnuită de miercuri. El a fost de acord să mergem împreună la supermarket. Slavă Domnului, demonii dorm.

Mă duce în spate într-ucât ieri tata a aruncat cu scaunul în mine și încă mă doare piciorul. Nu cred că sunt mai grea ca o pană.

Mă învârte și mă face să râd gâdilândumă la piciorușe.

Îl iubesc atât de mult!

Primul lucru pe care îl iau de pe raftul cel de sus este o sticlă lunguiață și albă, cred că e apă în ea, și în cealaltă mai mică și mai durdulie cred că e apă dulce, deși nu știu nici o apă dulce de culoarea maronie ca părul meu. Iau sticlele și le punem în coș.

Apoi mă duce la rafturile cu pâine și îmi dă voie să aleg ce pâine vreau eu. Mă gândesc puțin. Erau și pâini colorate și mai mari și mai mici. Văd una micuță și drăguță și îi zic că o vreau pe aceia.

-Cea mai ieftină?

Am aprobat din cap fericită. Cumpărăturile cu El erau preferatele mele din 2 motive. Mă lăsa mereu pe mine să aleg și scăpam măcar pe câteva clipe de monștrii ăia de părinți.

Ne îndreptăm spre casă, pe drum el culegând 6 pachete de sticksuri de acelea care le puneau demonii în gură și scoteau fum ca trenurile.

-Îmi pare rău, dar nu vă ajung banii. Puteți renunța la un pachet de țigări sau la pâine.

El nu stă nici o minută pe gânduri și alege pachetul de țigări, cum ia zis tanti. Pe drum mi-a comandat să mănânc toată pâinea, să nu rămână nici măcar o firimitură.
Dar după primele îmbucături deja simțeam că nu mai pot.

-Nu vrei să mă ajuți? No pot termina singură.

El doar întoarce capul și-mi zice că nu îi e foame. Mințea! Îi chiorăia stomacul încât se auzea de pe lună, dar nu i-am mai zis nimic. În schimb am lăsat jumătatea de pâine în buzunarul mare a hanoracului vechi cu găuri ce îl purtam pentru mai târziu.

Când am ajuns acasă, nu am reușit să întrăm bine pe ușă că imediat am căzut din spatele Lui. Am început a plânge apoi, când am înțeles de ce am căzut.

-Pe unde umblați nesăbuiților?!

Tata i-a tras o palmă atăt de zdravănă încât la dezechilibrat de tot și a căzut și el la podea. Am început a țipa, în momentul acela primind și eu un picior în burtă.

-Nu, laso! Ți-am adus băutura și țigările!

Mă țineam cu mânuțele de burtică dar durerea nu trecea. Niciodată nu trecea.

-5 pachete?! Unde e al 6? Tu l-ai luat, așa-i? Îmi fumezi banii?!

La luat la pumni pe El că nu mai avea unde să se ascundă. A pus mâna pe cureau abandonată pe jos și a început a-l lovi cu cruzime. Atât de tare că țipa. El niciodată nu zicea nimic.

-Comentezi? Mai vrei? Na, să te înveți minte. Na!

-Au!

Plângeam cu fața în podea, încât orice lovitură o primea el, mă durea pe mine pe 100 de ori mai tare. Nu îmi mai simțeam nici lacrimile pe față.

-Ce-i asta? Pâine? Noi murim de sete, da voi mâncați pâine, bine mersi, ca niște nenorociți? Îmi zice o voce ce ar fi trebuit să fie a mamei mele.

Mamă care trebuia să mă ia în brațe, nu să îmi tragă o palmă de să mă lase fără auz câteva momente.

Mamă care trebuia să mă dea în leagăn și să mă ducă la grădiniță, nu să își aprindă țigara și să râdă de fratele meu cum e snopit în bătaie de monstrul ce abia se ține pe picioare.