Ispitirea lui Anders

14

14

ANDERS

— Oh, Doamne! Oh, Doamne! Oh, Doamne! Tu, Cel Sfânt și Atotprotector, nu mă lăsa să mor! Creierul meu e prea valoros ca să ajungă împrăștiat pe un caldarâm mizerabil.

Ai zice că atunci când ești în picaj n-ar trebui să fii în stare să formulezi asemenea propoziții perfect inteligibile.

Asta dacă nu cumva ești Eden Young.

Aparent, fata asta e în stare de orice, chiar și să înfăptuiască imposibilul.

Vântul îmi biciuie fața din toate părțile, dar, să fiu al naibii, ce bine se simte! Nu știu însă dacă și Eden e de aceeași părere, pentru că încă nu s-a oprit din țipat. Dacă nu ar trebui să participe cu pianul, aș începe să-mi fac griji c-ar putea să-și rănească gâtul. Poate că totuși n-a fost tocmai o idee genială s-o conving să facă saltul ăsta cu scopul de a o scăpa de acel stres. Ceea ce mă relaxează pe mine în mod cert nu se aplică tuturor. Pe moment mi s-a părut însă o idee bună. Judecați-mă.

Estimez momentul perfect în care ar trebui să dau drumul parașutei, și trag de firul special pentru a o elibera. Forța ne trage înapoi cu o smucitură ce-i închide, în cele din urmă, gura lui Eden. Sper că nu și-a mușcat limba. Sau, și mai rău, să și-o fi înghițit naibii. Face însă ceva la care nu cred că mă așteptam. Izbucnește în râs. Hohote lungi și adânci, ce-i zguduie tot corpul și-aproape că mă bagă în sperieți. La naiba, dacă i-am nenorocit creierul?

— Ești bine? îmi ridic vocea pentru a mă face auzit pe fundalul vâjâitului provocat de viteza vântului.

— Nu-mi mai simt fața!

— Crede-mă, totul e la locul lui.

— O să mi se facă rău. Dacă voi voma pe tine când ne întoarcem pe pământ, să știi că n-o să-mi cer scuze și nici n-o să plătesc pentru a ți se spăla hainele!

Un hohot de râs îmi părăsește gura, pierzându-se prin masa de aer rece ce ne împresură de peste tot.

— Oh, Doamne, Anders! Zburăm! Chiar zburăm! Uaaa!

O pală neprevăzută de vânt ne scutură puțin, dar reușesc să țin bine de parașită, pătrându-ne traseul inițial. Râd din nou, amuzându-mă pe seama țipetelor sale. Cel puțin nu mai pare înspâimântată. Poate că totuși planul n-a fost până la urmă un eșec complet.

Din nefericire pentru Eden, care pare că abia acum, la final, a început să se distreze, aterizăm înapoi cu picioarele pe pământ câteva minute mai târziu. Pare că-și amintește cum să-și poziționeze tălpile astfel încât să nu se rănească, pentru că alunecăm lin, fără prea mari probleme, peste iarba întinsă, chinuindu-ne câteva secunde să dăm la o parte țesătura parașutei care a căzut între timp peste noi.

Eden încă se îneacă cu râsul. Sau, cel puțin, sper că sunt hohote de râs, și nu de plâns, pentru că ar fi cam... stânjenitor, recunosc.

Îmi dau casca jos, și-mi trec palmele prin păr de câteva ori, pentru a mi-l rearanja cât de cât. O aud pe Eden cum sughiță, chinuindu-se să-și descâlcească șuvițele de păr din jurul ochelarilor de protecție. De undeva din depărtare zăresc mașina de teren a lui Freddy, proprietarul clubului de parașutism și cel care mi-a fost instructor încă de la cincisprezece ani. Dacă nu ar fi fost al naibii de bun în ceea ce face, mai mult ca sigur nu m-aș fi încumetat să sar împreună cu Eden. De altfel, e pentru prima dată când sar cu o altă persoană – în afară de Freddy, bineînțeles. Nu cred c-ar trebui să-i spun și ei asta. Nu de alta, dar nu vreau să creadă că într-adevăr ar fi intenții sinucigașe sau mai știu eu ce alt rahat.