Cum Am Invatat sa Iubesc Haosul

Volei, volei, de ce imi faci asta mie?

Cu scoala nu am probleme chiar deloc. Profesorii sunt chiar de treaba. Chiar si profa de fizica (nu am mai avut fizica in a V-a, deci nu o cunosteam), care mie imi este foarte simpatica.

Scoala merge foaaarte bine.

Dar, pe langa scoala, apare si ceva nou - voleiul.
La inceput e binisor, fetele imi par dragute, antrenorii de treaba, sport destul de usor. Mai tarziu am realizat ca voleiul este asa doar vazut de la distanta. Totul e diferit cand te apuci de acest sport. Nu mai este nimic roz.
Mingile devin pumnale, sala devine inchisoare, colegele de minge devin ucigasi in serie pusi de antrenori sa te ucida. Vorbele devin gloante.
Daca aceste gloante puteau rani fizic oameni, eu as fi fost deja moarta. Unele gloante m-au lovit chiar si in inima. Dar a trebuit sa continui, sa merg mai departe. Scopul acestei lupte dintre mine si volei in sine este de a-mi indrepta coloana vertebrala.
Daca nu imi era frica de faptul ca pot ajunge intr-un scaun cu rotile peste cativa ani, as fi inaltat steagul alb demult. Dar duc lupta asta pentru viitorul meu si al sanatatii mele.
Credeti ca nu imi era mai simplu sa stau sa invat, sa citesc ceva sau sa mai vorbesc cu colegii mei in loc sa merg la volei, pana in celalalt capat al Bucurestiului in fiecare dimineata lucratoare?

Exact asta cred si eu.

In fata lui Dumnezeu spun ca orice colega am avut la minge m-a barfit macar o data sau m-a injurat, macar in gand.
Niciodata nu m-am simtit mai prost decat in sala aia. Absolut niciodata.
Mereu ma gandesc cum fete care practica acest sport de 5-6 ani se iau de mine care fac sportul asta de 5-6 luni. Ele cred ca nu conteaza vechimea. Eu nu sunt de aceeasi parere. Dar tac din gura. Tacerea e ca mierea. Sper ca o sa o rezolv si pe asta.