Prea puține personaje prinse prin poveste

Capitolul 7. Sfântu Petru

Am ieșit din tunel și am fugit pe străzi, deși nimeni nu mă urmărea. Trecătorii se uitau la mine ca la un nebun, dar nu-mi păsa. Și nici de mașinile care mă claxonau în timp ce le tăiam calea vijelios.

Când am fost singur că mă depărtasem suficient, m-am așezat pe o bordură. Obosisem. Nu mai eram chiar ca în tinerețe, să alerg tot orașul cu o viteză de 100 km/oră. Acum gâfâiam, eram roșu la față, iar mușchii îmi tremurau, incapabili să se mențină într-o poziție demnă.

Nu mai făcusem sport de ani și ani, de fapt din perioada liceului − asta era.

Oare avea să-mi prindă bine alergătura la care tocmai luasem parte? La următoarea voi fi mai rezistent? Va mai exista următoarea?

Și încotro să mă îndrept după ce aveam să mă odihnesc? Asta era o poveste pe care trebuia s-o rezolv.

Cumva.

Dar deocamdată nu-mi păsa. Voiam doar să mă odihnesc. Cu fiecare gâfâietură reușeam să mai alung o parte din poveste. Deși unele părți le-aș păstra. Era palpitantă pe alocuri și probabil aveam nevoie de unele palpitații în viața mea prea calmă de obicei.

Tocmai când ajunsesem la vreo trei sferturi de poveste expirată, lângă mine își făcu apariția un cerșetor.

Cerșetorul avea barba stufoasă murdară, ochi sticloși, mâinile cu pielea și unghiile înnegrite, hainele rupte, puțea îngrozitor, mai rău ca o brânză mucegăită, firele roșii ale unor căști îi curgeau din urechi spre un aipod pe care-l ținea în aceeași mână c-o pungă de aurolac de unde mai trăgea din când în când, se chinuia să le poruncească picioarelor să meargă pe-o linie cumva dreaptă și, conform ocupației, mi-a cerut ceva de pomană, deși asta de obicei însemna bani și nu în cantitate redusă, că altfel nu primeai nicio binecuvântare.

Cum cerșetorul nu se îndepărta prea mult de la imaginea lui tipică, nu l-am băgat în seamă, preocupat mai degrabă de căutarea unor plăcuțe cu nume de străzi, numere și alte indicii.

– Hei, treci așa pe lângă mine, amin?

Voise să mă apuce c-o gheară de haină, însă, din reflex, m-am ferit la timp.

– Hă?!

– Imaginile astea-s atât de recurente, aleluia, încât am căpătat, oh, Doamne, însușirile de invizibilitate divină ale spiritelor, ale celor ce pășesc printre noi, pogorâți din morminte sau din alte sfere ale îndumnezeirii?

Vorbea psalmodiat și aveam impresia că din vocea lui se scurgeau firișoare de tămâie.

– Păi...

– Aleluia! Ți-am cerut ceva de pomană și nici măcar n-ai binevoit să te prefaci că te cauți prin buzunare sau să mă refuzi politicos. Unde ți-s manierele? Ce-i cu tinerii din ziua de azi?

Mă simțeam ca un copil în fața lui și, probabil, chiar așa eram, având în vedere evidenta lui vârstă venerabilă, ai fi zis matusalemică, vampirică. Iar el își dădea seama de asta și profita cum îi trecea prin minte.

Nu știu dacă urmărea vreun scop, părea că mintea lui nu e dotată cu vreo direcție.

– Am tot fost întrebat despre treaba asta, dar n-am reușit încă să fac un studiu concludent.

– Încă incluși în momentul sacrosanct al contactului nostru vizual și al revelației că persoana mea este spirituală fără posesia atributului invizibilității, mă pot aștepta că-mi dai ceva?

– N-am nimic la mine.

– Nu te-ai căutat prin buzunare, facă-se voiaaa.

– Știu ce am acolo. Am obiceiul să mă joc cu mâinile prin buzunare și dac-aș nimeri peste vreun ban, mi-aș lua pufuleți. Îmi place să molfăi pufuleți.