Prea puține personaje prinse prin poveste

Capitolul 12. Scriitor

− Oh, dar stai,

Stai, stai, dar stai.

Vocea asta melodică aș fi recunoscut-o oricând.

Nu c-ar fi fost un lucru bun. Pe de altă parte, nici rău.

Îmi curmase unele imprecizii de traseu. Discuția cu Sfântu Petru mă lăsase mai curând nedumerit.

Iată o listă:

Ø Încotro trebuia să mă îndrept?

Ø Și, mai ales, de ce „trebuia"?

Ø Să salvez niște personaje care-mi erau mai curând indiferente?

Ø Ce-i cu personajele astea?

Ø Accept fantasticul în viața cotidiană?

Ø Sau de fapt asta era realitatea și eu nu remarcasem până acum decât părțile ei simpliste?

Ø Cum să le salvez? Prin scris?

Ø Ce înseamnă „prin scris"?

Ø Mă plictiseam chiar atât de tare sau, mai bine spus, eram atât de înfuriat pe ce însemna rutina de acasă și de ruperea acesteia într-un mod ce implică o altă rutină încât rătăcesc aiurea pe străzi în loc să...

Într-adevăr, „în loc să...". De ce nu m-aș fi dus acasă? Suportam și eu o seară cicălelile soacrei și interogatoriul nevestei pe subiectul întârzierii neelucidate și s-ar fi terminat cu toate astea.

Oare s-ar fi terminat? Nu m-ar fi urmărit în continuare? Până la sfârșitul poveștii? A mea sau a lor.

Sau al poveștilor.

Care dintre personaje? Mai puțin conta dacă doar unul sau toate. Oricum m-ar fi deranjat.

Probabil că dacă intrasem în toată chestia asta, fie și fără voia mea, n-aș fi reușit să scap decât dacă găseam vreun semn de „finis coronat opera" pe undeva.

În plus, cum rătăceam pe străzi, am simțit deodată prezența unui drac prin apropiere. Cum am simțit-o? Nu neapărat cu un al șaselea simț, deși nici această teorie nu era de exclus, ci mi s-a părut că zăresc ceva mai departe de mine, într-un intrând de magazin, o coadă păroasă.

Putea fi o pisică, putea fi un guler smuls de o femeie din blana unui animal sălbatic, putea fi lupul, putea fi acea pată întunecată ce-mi apare în colțul ochiului în momentele de oboseală.

Dar n-aș fi vrut să risc.

Pe de altă parte, auzind melodia Morții, m-am oprit în ciuda potențialei primejdii. Sau poate realizam cumva că, dacă ea îndrăznea să se apropie până la urmă nu era nicio primejdie.

Gâfâia, cu pasul grăbit, dar nu alergat. De-abia se ținea pe femurii ce-i țineau loc de picioare.

Desigur, acum o melodie cu ritmuri gâfâite. Însă se chinuia să-i sune melodios și clar. Și reușea.

− Nu mai sunt, nu mai sunt

Ca odinioară, odihnioară,

Când alergam maratoane și sprinturi

Alergam maratoane și sprinturi

Fără să mi se clintească un singur

Metacarpian.

Oh, ce vremuri! Ce vremuri!

Nici nu trebuia să fug ca să ajung

Ca să ajung

Înaintea altora la final.

− Nu credeam că Moartea poate îmbătrâni, am emis eu un fel de cugetare. Adică nu am vizualizat niciodată timpul ca făcând parte din atributele tale. Ca muritor, momentele vieții mi se înscriu pe un șirag cu mărgele care se isprăvesc la apariția ta. De asta presupun că fiecare mărgică e importantă pentru mine, deși pentru tine contează mai puțin decât un fir de praf. Și, de fapt, nu știu ce mi-a venit cu comparația asta cu mărgelele. N-am avut niciodată preocupări în domeniul creării de astfel de obiecte sau al cumpărării lor. Probabil mi-a rămas în minte de la gâtul soacrei. Am o teamă că, în momentul în care i se va desprinde șiragul de mărgele colorate pe care le tot zornăie cu gușile, nu va fi prea bine nici pentru mine.

Nu știu de ce atâtea vorbe fără control simțeau nevoia să-mi zguduie mațele, năpustindu-se afară din mine.

Dar Morții nu-i păsa:

− Nu-mbătrânesc, nu-mbătrânesc.

Doar obosesc, obosesc.

Și asta pentru că am ajuns într-o lume

Unde să fii personaj înseamnă să mergi

Și să obosești.

Și mai ales după ce o vreme, o vreme,

Am ronțăit copaci în aceeași

Pădure narativă.

Ne opriserăm în fața unui amanet. Moartea părea că studiază telefoanele expuse în vitrină. Dar nu realizam dacă voia să cumpere ceva de care avea nevoie pentru vreun plan sau admira modelele încercând să le ghicească vechimea. Sau golurile ce-ți țineau loc de ochi i se roteau peste tot fără să vadă cu adevărat nimic.

− Dacă asta ar fi fost o lume fantastică, nu puteai să te teleportezi direct în fața mea? Sau să mă aduci într-un moment din trecutul lanțului narativ în care ți-ar fi fost mai confortabil să porți o discuție? Asta dacă voiai să-mi spui ceva, desigur.

− Nu eu sunt scriitorul,

Nu-s eu scriitorul.

− Ce vrei să spui?

− Concentrează-te, contentrează-te,

Tu scrii cartea asta

După cum vrei tu, tu.

− Asta nu-i rău. Dar nu prea-mi dau seama c-o scriu. Adică lucrurile mi se întâmplă...

− De ce ai devenit scriitor?

De ce scriitor?

− Asta-i întrebare existențială? Să mergem la origini și alte alea?