Prea puține personaje prinse prin poveste

Capitol 3. Dezvoltatorul

Când să mă urc în mașină, cineva m-a bătut pe spate, speriindu-mă. Mă întorc și dau cu ochii de ochii bulbucați ai unui bărbat micuț de statură și îndesat, într-un costum impecabil.

Vecinul. Nu cel din cealaltă jumătate din duplex, ci unul care avea un câmp imens la dispoziție, situat din nefericire lângă casa mea. Câmpul nu fusese întotdeauna câmp. Înainte pe locul respectiv fuseseră primăria și secția de poliție. Înainte de astea, conacul unui boier. Cine știe ce-o mai fi fost și înainte de conac.

Fiind rudă cu primarul (nu numai cu cel de aici, dar și cu cel din Iași), cumpărase instituțiile spre a le demola și a-și ridica el propria construcție. Din care spera, desigur, să scoată bani. Și mai mulți bani decât avea deja.

– Bună ziua, vecine! Am auzit ceva incredibil.

– Bună ziua, vecine! Ce anume?

– Că cineva o depus o plângere la poliție.

Mă scrută cu ochii lui bulbucați.

– Oamenii depun tot timpul plângeri.

– I-o prostie cu tulburarea la liniștea publică.

– Înseamnă c-o fi avut motive să fie tulburat. Acea persoană.

– Dă-o-ncolo de treabă! Oleacă de muzică și vorbăraie! Unii se mai și distrează. Că distracția asta-i importantă. Ca a doua zi să lucrezi mai cu spor. Și nu era 3 noaptea!

O spusese de parcă ora 3 ar fi fost un soi de limită dincolo de care ai voie să te culci cu conștiința împăcată.

Dar problema era mai dificilă. Cel puțin pentru mine. În timpul zilei, echipele lui de muncitori lucrau la un edificiu cu mai multe etaje. Deja ajunseseră la al zecelea etaj, deși dezvoltatorul obținuse autorizație doar pentru trei. Spunea că dacă cineva îl contestă, o să plătească amenda, iaca na, că nimeni n-o să-l oblige să demoleze. Mai construise câteva în subsol și cine știe câte aveau să se întindă pe înălțime.

Deci dacă se nimerea să stai acasă în timpul zilei, nu prea aveai cum să lucrezi sau să te odihnești.

Nu că lui i-ar fi păsat de treaba asta.

– Io construiesc pentru viitor, mi-a zis el odată.

– Ce-nseamnă treaba asta?

– Cei care pleacă pe cealaltă lume au și ei drepturile lor. Corect? Corect. Nu merită să zacă între niște scânduri putrezite, în țărână care n-a fost curățată cu anii.

Nu știam la ce se referă când spunea „țărână curățată". Cum? Cu detergent? Cu clor? Cum faci asta?

– De aia m-am gândit io să fac un loc unde morții să se simtă bine și după moarte. Fiecare o să aibă propria cameră unde să fie îngrijit ca la hotel, să aibă piscină, spa, jacuzzi, sală de sport, mall, restaurante și toate alea. Nu-i genială ideea? Ba da. Că, vezi tu, dezvoltatorii construiesc în special pentru vii. Dar câți or să mai vină-n orașul nostru? Ce, crezi că ne înmulțim ca indienii să turnăm blocuri peste blocuri?

Nu credeam asta.

– Așa că fac ceva util la societate, ceva unic. Morții au să fie tot timpul. Dacă Putin ne atacă și pe noi, mai fac vreo zece din astea. Da' prostu' s-o oprit în curu' la ăia. Și ni i-o trimis pe cap fără să fie măcar morți.

Piramida lui modernă se tot extindea. Și nu numai pe înălțime și adâncime, ci îi creșteau văzând cu ochii și laturile de pe suprafața terestră. Mai să-mi acopere duplexul. De asta și avea nevoie de-o semnătură. Că să-l las să-și ridice zidul exterior al piramidei la un milimetru de gardul meu. Asta dacă nu putea peste întreaga mea casă. Și peste întreg cartierul. Să aibă mai mult teritoriu morții decât viii.

Dar doar uneori îi trecea prin minte politețea asta cu semnătura. De regulă nu întreba pe nimeni. Nici pe mine, nici pe altcineva. Își vedea liniștit de construcție (sau alții își vedeau pentru el), nepăsându-i c-ar primi vreo amendă în cazul în care cineva l-ar turna.

Că doar n-o să-i dărâme nimeni piramida dacă s-ar constata ilegalitatea, nu?

– Te răzbuni pe mine.

– Poftim?

– Crezi că-ți ocup teritoriul tău mic, dacă-mi folosesc și io și ultima bucățică de teren. Dar de ce să zacă nefolosit?

Nu știam.

– Urât din partea ta. În loc să vorbești direct cu mine. Doar ai numărul meu, nu?

– Da.

– Fiu-miu ce-o făcut? S-o distrat și el nițel până târziu. Doar n-o dat în cap la nimenea.

Asta ar mai fi lipsit. Sau cine știe?

De fapt, bairamurile fiului continuau în fiecare seară. După ce că în timpul zilei nu aveam parte de liniște, nici noaptea nu era mai bine.

În cofraje și schelele ridicate, feciorul își încropise un soi de club. Pretindea că invita doar câțiva prieteni, să se distreze și ei, ca tinerii, dar se umplea un întreg etaj cu lumini, muzică și corpuri dansând. Băutură, femei cu rochițe mulate, strălucitoare și decoltate, orgii prin unele încăperi neconstruite complet. Sigur foloseau și droguri. Le plăcea ăstora să se distreze în locuri neconvenționale.

– Așa vecin ești? Să depui plângere pentru așa ceva? Să te răzbuni pe fiu pentru tată? Să nu se mai întâmple.

Se tot agita el, aproape urlând.

Însă eu nu-l mai ascultam. Am urcat în mașinăși-am demarat.