Prea puține personaje prinse prin poveste

Capitolul 9. Joc divin

Însă Sfântu Petru a continuat de parcă nici n-ar fi băgat de seamă invitația de la revedere.

– S-a întâmplat acum câteva zile, zile de-ale voastre, când totul a luat-o razna, aleluia. Ca de obicei, stăteam în fața ecranelor, împreună cu Dumnezeu, la o halbă cu bere și niște floricele. Oamenii își vedeau de treburile lor obișnuite și nimic nu părea să prevestească ce urma să se întâmple. Deodată, o umbră trece în fugă de-a lungul unui ecran. Fiind rapidă și ecranul luminând într-un unghi mai puțin uzitat, nu i-am dat mare atenție pe moment. Am presupus că trecuse o muscă. Dar la scurt timp imaginea a început să tremure, apoi a prins purici. Ne-am zis c-o fi vreo defecțiune, ca la televizoarele de pe vremuri, cărora trebuia să le mai dai câte un pumn sau picior ca să meargă. Deși astea n-aveau tuburi, slavă Domnului, Dumnezeu mi-a zis, utilizând un cod bun pentru astfel de situații:

– Du-te și vezi ce are!

Când să-mi pregătesc pumnul, observ că și celelalte ecrane prind purici și încep să se bâțâie. Nu la unison, ci fiecare în ritmul propriu, cu atât mai înnebunitor.

– Și acum ce ne facem? Dau în toate?

După ce s-a gândit trei minute, Dumnezeu mi-a zis:

– N-are rost. O să-ți julești degeaba pielea de pe pumn. Să chemăm un tehnician.

Ca și cum ne-ar fi auzit și cuvântul ăsta ar fi fost încărcat cu magie, ecranele și-au recăpătat imaginea clară la fel de brusc cum o luaseră razna. Totuși nu și conținutul: ceva se schimbase. Cu greu ne-am dat seama ce, atât de firească a fost trecerea.

Tehnicianul, arhanghelul Gabriel, și-a așezat trusa cu scule la picioare și-a început să studieze spatele monitoarelor. Unora le-a desfăcut cutia neagră pentru a le cerceta mățăraia.

Era murdar până și pe aripi de ceva ce semăna a ulei, deși nu era nicio sursă prin preajmă. Poate petele alea uleioase făceau parte din uniforma de lucru.

Cum refuza să-i crească păr pe față, își atașase barbă și mustață false, pentru a părea mai matur sau la modă. Între ele, molfăia o scobitoare. Din când în când își rotea limba pe firele de păr mândru de noua achiziție.

Ne-a zis, printre dinții încleștați în scobitoare:

– Merge, dă-l drecu.

– Bine, bine, dar asta știam și noi.

– Și-eatunci la ce me-ați chemat dă să-mi pierd timpu'?

– Am zis că poate-ți dai seama ce-o fi produs acea defecțiune de moment.

– Da' ce cheea mea franceză, mă credeți vreo ghecetoare din alea în tarot?

– Păi nu cred că-ți trebuie vreun talent de ghicitor ca să descoperi dacă a avut loc o intruziune în sistemul nostru.

– Da' la ce vă arde creeru' dupe asta?

– În primul rând: ca să nu se mai întâmple. În al doilea rând: dacă cineva a intrat în sistemul nostru, e posibil să n-o fi făcut cu cele mai bune intenții. Dacă ne dăm seama ce s-a întâmplat, avem o șansă să răspundem la întrebările: cine a fost și ce scop a urmărit.

– Aha.

Arhanghelul Gabriel și-a scos scobitoarea dintre firele de barbă și mustață, s-a scărpinat cu ea în creștet, apoi și-a așezat-o pe vârful limbii, care țâșnise din părul fals ca o limbă de reptilă.

– Ei bine, ce ne poți spune?

– Regret dă veste, da' niciun fir n-a fost clentit, niciun bit de informație schimbat.

– Cum poți fi așa sigur? Adică mai mult de câteva minute nu ți-a luat toată treaba.

– Mă precep ieu, cel mai tare den branșe. Dă asta nici nu durează o groază dă vreme la mene, ca la ăilalți leneși. Puteam sta și șepte ani la drăcia asta, că tot la fel v-ași fi spus, mă. La fel pățit-am și la amicul dumitale, tu-i dracii și anafora.

– Care amic?

– Scaraoțchi.

– Ăla nu-i chiar amic. Dar ia zi: ce s-a întâmplat la el?

– Exact același lucru. Păi și mai pot ieu premi bănuții pă card cu inima împăcată? Nu mai pot ieu premi bănuții pă card cu inima împăcată.

– E clar atunci, am zis. Dumnezeu s-a dus la Scaraoțchi ca să dea de cap misterului împreună.

– Nu-i chiar așa de clar, însă tind să-ți dau dreptate. Dar rămân următoarele puncte: de ce nu m-a anunțat și pe mine înainte de plecare, de ce nu s-a întors de acolo sau măcar să-mi fi trimis un mesager care să mă pună în temă și să-mi spună ce să fac mai departe.

– Dar de ce te duci personal până acolo?

– Ca să zic așa: nu sunt chiar în cele mai bune relații cu Scaraoțchi. Așa că dacă nu vreau să mă trezesc printr-un cazan cu smoală, aș face mai bine să mă țin departe.

– Și-atunci rolul meu presupun că...

– Așa e. Întâlnirea noastră nu e întâmplătoare. Pe deasupra, am fost ipocrit sugerându-ți că fac parte din acele personaje ajutătoare. Ceea ce e parțial adevărat, însă nu în speța de față. Acum voi avea eu nevoie de ajutorul tău. Urmează să te întâlnești cu dracii, poate să ajungi chiar în preajma lui Scaraoțchi. Dacă auzi ceva despre Dumnezeu, orice, te rog comunică-mi.

– Dacă aflu ceva, unde te găsesc ca să-ți spun?

– Nu-ți fă griji, te voi găsi eu, facă-se voia.

– Sună misterios.

– Ca să înțelegi: un scriitor ne poate pune alături. Trebuie doar să apelez la unul când va sosi momentul. Tu ești scriitor. Probabil nu cel mai talentat, dar mă mulțumesc și cu tine. Oricum nu contează talentul în toată parabola aceasta biblică. Amin.

– Nici acum nu-i chiar clar, dar cred c-am început să mă obișnuiesc. Așa sper.