Amatorul De Cărți (BoyxBoy)

22. ⛧

Victor pov:

Locul ăsta e neschimbat. De-a lungul timpului am cam uitat cum arată, dar nici că am vrut să-mi reamintesc. Ar fii fost mai bine să uit pentru totdeauna. Îmi iau ghiozdanul de pe bancheta din spate și trântesc portiera cu putere. Nu că ar fii vina mașinii, nici măcar a șoferului. Cash coboară din mașina și ia câteva cutii din portbagaj.

- Toate în camera dvs? mă întreabă acesta.

- Ta, zic eu rapid, uitându-mă la 'casa' mea.

- Poftim? zice nedumerit.

- Nu mai pofti că ți se apleacă, mă întorc când aud întrebarea sa. Toate în camera ta?
Vorbește-mi la pertu.

- Dar șeful... încearcă el să-mi explice.

- Nu-mi pasă cum i te adresezi lui. Ești cu maxim 10 ani mai mare ca mine, ar trebui ca eu să-ți vorbesc cu dvs.

- Îți respect alegerea. În camera ta? Știi tu... lucrurile, gesticulează spre cutii.

- Aaaaa, da, le lași pe podea. Zic eu realizând ce mult am deviat de la subiect.

O iau din loc, înconjurând casa, cu speranța că acel loc să mai existe. Răsuflu ușurat când văd din depărtare, coroana nucului bătrân. E aici de când mă știu pe mine, fiind și cel mai bătrân din livadă. Îmi provoacă o stare de liniște profundă. De când l-am întâlnit pe Nick, liniștea asta s-a cam risipit. Acest om a aprins ceva în mine. Ceva haotic. Îmi găsesc liniștea în haosul pe care el mi-l provoacă. E haosul nostru.

În afară de acest pom, nu mai e nimic frumos în curtea asta. În ciuda faptului că această este plină de verdeață, e goală.
Îmi e dor de foișorul lui Nick, poate ar trebui să pun pe cineva să-mi facă și mie unul.

Ies din livadă si rămân în fața scărilor. Casa asta e atât de mare și atât de goală. Poate că o să-mi iau un apartament al meu. Îmi iau inima în dinți și după atât timp intru în casă copilăriei mele. O fi tata pe aici?  E atât de multă liniște. Urăsc asta. M-am obișnuit cu haosul. Urc la etajul al doilea și reintru în vechea mea cameră. După ce am plecat eu nu cred că a mai intrat nimeni aici. Poate doar să șteargă praful. Patul e făcut ca ultima dată, șifonierul e închis, cheile și inelul meu sunt tot acolo. Totul e la fel. Mă apropi de birou și iau inelul. Îl rotesc, luându-i seama și îl bag pe deget. Se potrivesc perfect. Îmi scot telefonul din buzunar și îl verific. Nimic nou. Deschid geamul larg și merg la baie. Îmi lipește baia minusculă din Madrid. Dau drumul la apă și merg să-mi caut niște haine de schimb printre cele care au rămas aici. Mă uit la dânsele și îmi dau seama că totuși au trecut 4 ani. Rup cutia cu haine și iau ceva random. Înainte să revin in baie îmi dau hanoracul de la Nick jos și îl pun pe un umeraș. Nu vreau ca mirosul său să se risipească. Trebuie să țină cel puțin 2 săptămâni. Îmi fac duș și mă apuc de despachetat. Îmi pun cărțile pe raftul care ocupa unul din cei patru pereți ai camerei și îmi dau seama că e cam gol, mai ales că am lăsat cărți în Madrid. Dacă lucrurile o să meargă bine pe aici, o să mai aduc o parte din ele. Mi-a mai rămas doar partea plictisitoare, hârțogăraia. Am atât de multe lucruri nefolositoare, că nu știu pe care să le arunc primele.

***

Când văd toate lucrurile organizate, îmi dau seama în ce haos am trăit. Chiar dacă sunt o persoană foarte organizată de când mă știu, în ultimul timp, viața mea a cam luat-o pe arătură. Telefonul începe a-mi suna și îmi ridic fața din pernă. Nu l-am verificat de mult timp. Nici nu mi-am dat seama cum afară s-a făcut întuneric și tata încă nu a apărut. Mă uit la ecranul telefonului dar, nu recunosc numărul. Răspund și zic: