Destinația: Sfârșitul - Biletul Către Aventura Finală

Part 5

Ora 15.

Am ajuns în parcare, eu și Geno, așteptându-l pe Călin. Pentru câteva minute, chiar m-am gândit că nu poate să facă o astfel de decizie . Nici eu nu credeam că aș fi putut face ceva similar dacă nu eram suficient de speriat să nu mor...

În cele din urmă, Călin a ajuns și el.

Seba: "Ceau, hai în magazin să luăm mâncarea."

Călin: "Ceau, ceau. Cum de ai venit, Geno?"

Geno: "Ceau, Călin. Uite, Seba m-a convins să vin cu voi la un grătar și așa aveam nevoie de o ieșire să mă relaxez."

Seba: "Călin, vezi că am reușit doar să-l conving pe el... I-am făcut semn cu ochiul să înțeleagă că nu i-am spus nimic lui Geno."

Călin: "A, oke, hai să mergem să luăm cărbuni și carne atunci."

Am intrat în magazin, iar imediat Călin m-a apucat de umăr și mi-a zis: "Tu ești normal la cap? Nici măcar nu știe în ce se bagă."

Seba: "Man, știu, dar nu avem altă opțiune decât să mergem cu bla bla car sau cu organizații private cu microbuzul... Oricum, eu nu îl voi obliga să vină cu noi dacă el nu vrea... Știi tu, să rămână în viață..."

Călin: "Ești dement... E clar că el..."

Și Geno vine la noi cu bucăți mari de carne și ne întreabă dacă vrem și salată la grătar. Nu am știut ce să îi spun, așa că i-am zis că mai bine luăm doar strictul necesar: pâine și niște conserve, ar trebui să fie suficient. Nu de alta, dar ziua se duce până ajungem acolo.

Am împachetat și am plecat.

În drum spre munte, am tot încercat să o mai sun pe Laura, însă nu îmi răspundea. Probabil era stresată cu învățatul sau poate a luat și ea boala. Până la urmă, trebuia să mă obișnuiesc cu ideea că nu am fost în stare să îi spun și să trec peste cumva...

Am început și eu și Călin să vorbim cu părinții și să le spunem cât de mult ținem la ei și să povestim de amintiri și că vom veni acasă vineri seara... Noi tot o țineam că venim sambata înapoi acasă, însă niciunul dintre noi nu credea asta...

geno- dar ce mult vorbiti cu parintii vostri, asa faceti mereu?

Călin-doar cand plecam cu cortu, nu vreu sa imi duca doru prea mult.

Seba- da vreau sa ma asigur sa stie ca is ok .

geno- o sa cresteti voi si o sa vedeti ca toate lucrurile astea deja le stiu ai vostrii.

ah... daca ar fi stiut si el in ce s a bagat nu cred ca ar mai fi zis aceleasi cuvinte...

Seba- voi vedeti pe partea aia ce coada mare e ??

geno- da bine zici, acolo trebuie sa ajungem si noi , ce ciudat poate toata lumea pleaca in vacanta acum ?

ma uit in ochii lui Călin din oglinda retrovizoare si amandoi ne gadeam la accelasi lucru..

sfarsitu..

Era ora 10, iar de câteva ore stăteam într-o interminabilă coadă. Geno a pornit radio-ul, iar sunetele se împrăștiau în mașină.

"În Muntele X, mii de mașini stau la coadă și așteaptă să ajungă pentru a-și putea monta cortul. Dacă vă aflați în preajma zonei, cel mai bine este să ocoliți Muntele X..."

Ce campanie crudă pentru a pune în pericol viața oamenilor... Dacă aș fi fost în locul proprietarului postului de radio și aș fi aflat de această situație, nu cred că aș fi putut să las să se întâmple o astfel de catastrofă...

Dar să fim sinceri, proprietarul radioului fie este mort, fie va muri dacă ar fi spus orice altceva...

Călin: "Aa, Seba, e ora 10 și încă nu am ieșit din trafic..."

Seba: "Da, așa este. Cât mai avem până acolo?"

Geno: "Mie îmi zice că mai avem 2 ore."

Seba: "Bine, eu zic să mergem pe jos..."

Geno: "Ce ai, Seba? Cum să o luăm pe jos pe munte? Vrei să ajungem în 10 ore?"

Călin: "Dar cred că ar fi mai bine să o luăm pe jos. Am văzut că și alții au făcut asta sau au venit cu bicicletele..."

Geno: "E prea mult de mers... Hai că putem rezista încă două ore." 

Seba: "Nu, Călin are dreptate. Haide, Geno, vino cu noi. Noi deja stim locul unde vrem să mergem cu cortul, iar tu tot va trebui să lași mașina deoparte și să mai mergem cel puțin o oră până la locul de camping." 

Geno a rămas tăcut, dar în cele din urmă a cedat: "...Bine, bine, hai să mergem."

 Am parcat mașina lângă un șanț și am început să ne scoatem bagajele. Fiecare dintre noi avea un rucsac și o plasă. Bagajele erau destul de grele, și am realizat că ar fi trebuit să ne gândim să luăm un cărucior sau ceva mai ușor de transportat. Am pornit pe jos, străbătând distanța timp de aproximativ patru ore, până când am ajuns în locul dorit.

Când am ajuns acolo, nu mi-a venit să cred câți oameni erau prezenți. Corturi și oameni peste tot, toată lumea aștepta cu nerăbdare să vină sfârșitul, ca și cum ar fi fost însetați de acest moment... Cred că erau cel puțin o mie de oameni...