A doua sansa

Unde duce ultimul drum

     Lacrimile pareau ca vin dintr-un loc mistic, care nu putea seca niciodata. Se amesteacau cu stropii de ploaie, care-i alunecau pe fata, inundand rana din inima, care o amortise, consumandu-i forta vitala. Nu avea energia necesara ca sa se poata ridica de pe pamantul noroios, desi se simtea infrigurata si pierduta. Apartamentul pustiu ce o astepta, era atat de respingator si trist. Nu stia cum avea sa reactioneze atunci cand se va vedea din nou in camera lor, fiind doar ea. Aceasta depresie umeda avea sa dureze zile, saptamani, luni, poate chiar ani si de ce nu, decenii. Era doar o singura solutie care putea curma aceasta suferinta nedreapta, dar si-ar fi calcat in picioare demnitatea si orgoliu, la care tinea atat de mult. Nu putea lasa in urma sa aceasi durere sangeroasa precum o facuse el. Trebuia sa reziste, sa-si adune o farama de curaj care salasuia timid in adancurile ei, continunand sa-si traiasca aceasta viata incolora.   

     Dintr-o data vazu o umbra deaspura ei. Isi ridica privirea incetosata, surpinzand un chip strain care-i zambea sters.

- O sa racesti, ii spuse aplecandu-se spre ea.

     Ii intoarse spatele, sprijinindu-si tampla de piatra funerara, ascunzadu-si fata in palme. Era constienta de felul deplorabil in care arata, trezind suspiciuni necunoscutului. Se ridica, stergandu-si ochii rosi, cu maneca gecii, intinzand lacrimile mai mult. Il privi pe baiat cum aseaza cu grija un buchet mare de trandafiri albi, privind in liniste piatra funerara. Se simtea in plus si se pregati sa plece cand vocea lui sparse melodia ploii.

- Nu am stiu ca mama a avut prietene asa ca tine.

- Mama ta?

- Da, spuse indicand cu aratatorul mormantul.

     Arunca o privire furisa numelui de pe mormant.

- Nu ne-am cunoscut , zise constatand ca vocea-i era ragusita si tremuratoare.

     Se intoarse cu spatele. Privi cerul, clipind des pentru a opri stropii de ploaie sa-i intre in ochi. Acolo sus, printre nori putea gasi o lume mai fericita, cu mult soare si zambete adevarata, dar in schimb era condamnata sa traiasca pe acest pamant pana cand avea sa decida cineva care era mai presus de ea, de soara, de luna, de univers si infinit.

- Poftim, ii spuse fara tonalitate intinzand manerul umbrelii spre ea, poti sa o iei tu.

     Tresari, amintindu-si de prezenta celeilalte persoane, care o privea direct in ochii, zambind prietenos.

- Nu multumesc. Masina mea e aproape. Cativa stropi de ploaie in plus nu-mi strica.

     Zambi cand in mintea ei se contura scena sarutului din ploaie.

- Atunci lasa-ma sa te conduc. Nu m-as simti bine daca te-as lasa asa.

- Ce-ti pasa? Esti doar un necunoscut.

- Si ce? E gresit sa fi politicos cu cineva doar pentru ca e o persoana pe care nu ai mai intalnit-o pana acum? Mama mea m-a invatat mereu ca ...

     Se opri, ochii lui fiind adanciti intr-o nostalgie intunecata pictata de precipitatiile care se inmulteau.

Avem aceai ochii si totusi atat de diferiti.

      Facu un pas in spate, rasucindu-se intr-o pirueta perfecta, indrepandu-se cu pasi saltati spre poarta cimitirului. Ganduriile i se pierdusera in acea conversatie nesemnificativa, uitand pentru cate clipe de rana insangerata a inimii sale amortite. Lacrimiile norilor se alaturasera intr-un fel zbuciumului ei interior, cantandu-i un cantec melancolic, care ascundea in notele sale regretele lor.  Lui i-ar fi placut acea vreme. Considera ca acesta era felul suprem al cerului de a atinge pamantul, cautand sa ajunga unul la altul. Ce cuvinte mari pentru un om care avusese curajul sa paraseasca aceasta lume murdara.

     Strainul ii dadu un cot, facand-o sa tresara, zmulgand-o cu brutalitate din avalansa ganduriile ei.

- La ce te gandesti? o intreba studiindu-i culoarea ochiilor.

- Nu are importanta, raspunde continuand sa mearga privind drept inainte.

- Orice gand care tulbura asa o fata frumoasa ar trebui sa aiba importanta.

     Ea se opri, privind namolul de pe cizmele sale negre, stragand pumnii pe langa corp. O durea inima, iar aerul pe care il inhala intarzia sa-i ajunga in plamani, provocandu-i ameteli. Vederea i se intetosa, iar ea incepu sa se clatine. Ridica capul spre cer, parand ca ar cauta ceva si lasa stropii de ploaie sa-i intre in ochii, racorind fierbanteala din trupul ei si totodata, provocandu-i lacrimi false. Simtea fiecare lacrimi a cerului cu toata fiinta ei. Era amortita si confuza. Toate sentimentele care se grabeau sa ajunga in altarul inimi sale se hraneau cu forta ei vitala. Lumina incepu sa vibreze  si dintr-o data totul se intuneca. Ceva bloca contacutul ei cu pamantul rece.

Am invatat ca poti face ceva intr-o clipa, care sa te indurereze toata viata. Mi-as fi dorit ca viata sa vina cu un manual de instructiuni, pentru ca acum nu pot vedea niciun drum pentru mine. Calea mea s-a sfarsit acolo, unde tu si cu mine ne-am luat adio.