A doua sansa

"Te iubesc"

„Te iubesc!”

     Imi amintesc ca atunci cand ne-am intalnit pentru prima data am vorbit numai despre mine, iar tu ai stat acolo, in lumina difuza ce se strecura pe fereastra trenului, zambindu-mi si ascultand povestile mele fanteziste. Stiu ca am fost fascinta de tine si ochii aceia verzi, plini de viata, care mai tarziu aveau sa ma tina treaza noapti la rand, pentru ca eram mult prea tulburata ca sa pot dormi. In acel moment mi-am dat seama cat de fericita eram si cat de multe puteai sa-mi oferi numai cand ridicai colturile buzelor.Oare acesta sa fi fost primul fior de dragoste care-l simeam pentru tine?

    Imi pare rau ca am plecat atat de repede, atunci cand trenul a ajuns la destinatie, dar in acel moment eram mult prea agitata si ametita ca sa judec clar. Adevarul era, ca din acea clipa mintea mea a ratacit mereu spre tine, iar inima mi se rupea in doua, stiind ca nu te voi mai vedea niciodata.

    Dar nu e asa, ca e frumos cand apar coincidentele?

   Vreau sa-ti spun de atunci, cand ne-am reintalnit, i-am multumit lui Dumnezeu in fiecare zi, fara sa obosesc pentru ca te adusese din nou la mine. Imi facea placere sa ma gandesc la tine, pentru ca ceea ce simteam pentru tine nu putea fi inteles decat de inima mea fragila, imbatata de o dragoste la prima vedere.

     Zilele in care noi am devenit prieteni buni, au fost cele mai placute din viata mea, insa nu ma puteam abtine sa nu ma gandesc la cum ar fi daca am fi ceva mai mult. Credeam ca doar eu impartaseam aceste sentimente, deoarece parea ca tu erai mereu rece si distant. Mereu ma intrebam ce nu e bine? Unde gresesc? Incercam sa aflu ce eroare repetam mereu, atfel incat tu nu reuseai sa te indragostesti de mine. Pe atunci eram o copila inocenta, care se preocupa doar de dorintele sale egoiste, iar tu, cel pe care mi-l doream atat de mult, mi le indeplineai afisand acel zambet cald si bland.

     Mereu am fost genul de persoana care credea in destin si coincidente. A fost oare mana destinului in tot acest timp?

    Iti amintesti cand ne-am intalnit intamplator in oras, iar tu m-ai invitat la cina? Am acceptat fara sa ma gandesc o clipa. Ce ai crezut in acel moment? Cand am urcat in masina ta m-am simtit tulburata si stanjenita, iar cand ti-am spus ai inceput sa razi. Ma intreb oare, de ce deveneam asa de linistita cand imi zambeai? Iarta-ma ca nu am reactionat atunci cand masina s-a oprit la semafor, iar tu m-ai prins in stransoarea sarutului tau. Ai continuat sa stai lipit de mine, chiar si atunci cand culoarea s-a schimbat si masinile din spate au inceput sa claxoneze enervant. Adevarul era ca nu imi venea sa cred ca totul mi se intampla mie. Parea a fi un vis si nimic mai mult, dar atunci acel sarut de vis, m-a trezit din visul meu.

     Ma intreb de ce ei spun ca cerul este limita, deoarce atunci cand eram in preajma ta simteam ca eram mereu la inaltime. Cine ar mai avea nevoie de avion, cand noi doi ne foloseam imaginatia? Pe atunci nu am fost cu adevarat in stare sa iubesc pe cineva in mod corespunzator, cu toate astea nu m-am putut abtine sa nu-mi doresc sa fiu iubita ta. Voiam sa fiu doar a ta, sa te fac fericit, asa cum alta fata nu reusise, dar firea mea copilareasca si naiva statea in calea acestui ideal.

      Iarta-ma ca nu am plans atunci, concentrandu-ma mai mult asupra vorbelor usturatoare pe care ti le-am aruncat decat pe cea ce tu simteai cu adevarat. Judecata mea era intunecata de toate acele ganduri negative, care se inradacinasera in sufletul meu naiv. De ce ai stat acolo, privindu-ma cu calm, fara sa-mi zici nimic, acceptand totul cu o demnitate tulburatoare? Te-am lasat sa pleci asa de usor desi sufletul imi era confuz, inima imi tremura si simteam ca fac o mare gresala. Nu ai privit nicio clipa in urma si pentru asta te-am invinovatit in acea clipa. Furia care ma coplesea imi camufla iubirea pe care o purtam pentru tine, iar eu credeam ca acesta e sfarsitul.

    Zilele petrecute fara tine au fost mult mai grele decat tortura iadului, numarand constiincioasa secundele care pareau ca nu voiau sa faca o rotatie completa pe cadranul ceasului. Am cazut intr-o amorteala sora cu paralizia, iar cand mama ta m-a sunat, vocea mea era mecanica, fara emotie si tonalitate. Am uitat sa plang cand mi-a spus ca ai murit in acea seara blestemata. Ma vei ierta? Nu am plans pentru ca nu te mai iubeam sau pentru ca te uram, pur si simplu ochii mei refuzau sa se umezeasca. Stiu, ca am inchis telefonul uitand acea formula de incheiere specifica, fiind prea ocupata sa-mi tot repete acea intrebare egoista: “si acum eu ce ma fac?”.

    Intr-o singura seara am fost capabila sa rasfoiesc toate pozele pe care le facusem impreuna, fiind recunoscatoare ca fusesem atat de obsedata de persoana ta, incat ajunsesem sa imortalizez fiecare moment al relatiei noastre. Ma simteam vinovata, dar nu pentru ca te lasasem sa pleci cu acele vorbe apasand pe umerii tai incarcati de greutati, atat ale tale cat si ale mele. Nu. Sentimentul acesta de vinovatie care ma chinuia, se datorau faptului ca eu, iubita ta, pe care o indragisei atat de mult, nu puteam sa vars o lacrima, oricat de mult ma straduiam.

    Eram o persoana chiar atat de oribila de Dumnezeu te luase de langa mine, decizand ca iti aduc prea multa durere? Cine stie? Oare la ce te-ai gandit in ultimele clipe, in care vedeai cum masina se apropie tot mai mult de apa rece a raului? Spune-mi, iubite, te-ai gandit la mine? Ai putu sa vezi toata viata ta derulandu-se in fata ochiilor sau nu? Sa fi om poate fi atat de obositor. 

    Am fost intodeauna impreuna si totusi nu te-am inteles niciodata. Iarta-ma ca nu-mi dadeam seama ca te raneam. Daca as incerca, probabil ca as reusi sa gasesc niste scuze penibile si reci, pe care le-as putea incalzi la cuptorul cu microunde, dar cu ce folos? Ce a fost, a fost si acum nu mai e.

    Si iata-ma stand aici, cu o bucata de hartie in mana, pentru ca nu am curajul sa-si vorbesc sincer din inima. Mi-am asternut toate aceste ganduri egoiste pe hartie si am venit aici, in fata mormantului tau pustiu, incercand sa ma fac auzita. O Doamne, te rog, da-mi un semn si spune-mi ca aceste ganduri inca pot ajunge la el.

    Ar fi multe lucruri pe care inca le-as putea spune, dar fara folos. Orice as face si as zice, pe tine nu te-ar aduce inapoi. Atat de nedrept.

    Am sa-ti promit ceva. Imi voi respecta cuvantul si te rog sa ma crezi nu voi da inapoi, asa cum am facut in trecut.

   M-am decis. Nu ma voi mai indragosti de altcineva niciodata. De ce? Pentru ca mi se pare nedrept sa iubesc pe altcineva, folosind cunostiintele pe care le-am acumulat cu tine. Si asa, vreau ca tu sa fi ultimul din viata mea, sa ma astepti acolo, unde esti, zambindu-mi asa cum obisnuiai sa faci odata.  

   Puse scrisoarea intr-un plic alb, nescris, iar apoi o aseza pe suprafata neteda si rece a mormantului, sub o piatra deformata. O ultima privire, incarcata de regrete, iar apoi parasi cimitirul, ridicandu-si privirea spre cer. O picatura de ploaie se lovi cu forta de coltul ochiului ei, iar apoi incepu sa planga in hohote, scuturandu-si umeri, ghemuindu-se langa o piatra funerara oarecare. Isi ascunse fata in maini si se lasa purificata de acea ploaie trecatoare de primavara.

     Nici acum nu trece nici macar o clipa fara a-mi dori ca tu sa fi de cealalta parte a mesei. Ti-as striga numele din toata inima mea. De multe ori. De cate ori e nevoie.