A doua sansa

Amicul Meu

     Cand deschise ochii imaginea tavalnului se contura ca prin ceata. Era invelita cu o patura alba care emana un miros puternic de clor, provocandu-i o stare de discomfort.

- E doar o cadere de calciu!

     Intoarse capul in directia acelei voici groase, necunoscute si vazu un barbat trecut de varsta a doua, imbracat intr-un halat alb, imaculat. I se adresa unei femei cu par grizonat, cu fata blanda incarcata de ingrijorare si teama, pe care o cunostea cu apelativul “mama”. Alturi statea un tanar cu par brunet si ochii negri, al carui chip il intalnise decurand.

- S-a trezit! exclama el intorcandu-se in directia ei.

     Cele trei persoane se apropiara de patul metalic, lasand-o pe femeie s-o ia de mana pe fiica ei. Aceasta ii prinse palma palida, multumindu-i lui Dumnezeu ca isi revenise.

     Fata privea totul cu ochii goi, dorindu-si cu disperare sa plece din locul acela si sa se intoarca in apartamenul ei intunecat, unde parfumul lui ramasese impregnat in peretii camerelor. Facu o incercare de a se ridica, dar bratele doctorului o impinsesera la loc, imobilizand-o cu o mana.

- Inca nu, ii spuse consultand un teanc de foi, mai trebuie sa ramai pentru cateva analize.

- Vreau acasa, spuse fara sa-si recunoasca propria voce.

- Ma tem ca nu se poate.

- Te rog sa ai rabdare draga mea. Ai trecut printr-o perioada grea, ai nevoie de tratament si odihna.

     Vocea calda si tremuratoare a mami sale o facu sa se linisteasce. Se ghemui in acel pat incomod, lasandu-se invelita de cineva, acceptand cu greu acel miros intepator de detergent ieftin. Inchise ochii si incepu sa caute energia necesara pentru a cadea intr-un somn adanc si profund.

“Cineva sa-mi anestezieze inima asta ranita. Nu mai pot suporta durerea asta care mi se scurge prin vene.”

     S-a trezit dupa cateva ore de la apusul soarelui, studiind obiectele neinsufletite din jurul ei, ce pareau ca au o aura sinistra in lumina timida a lunii, ce se revarsa pe fereastra.

- Te-ai trezit in sfarsit?

     Ochii ei cautara orbeste prin camera, pana ce dadura de o umbra ce se ridica de pe un scaun aflat la cativa metri de ea si se apropia de patul sau. Incapabila sa spuna ceva sau sa faca vreun gest, astepta rabdatoare ca lumina lunii sa cada pe fata sa. Ii recunoscu chipul si se lasa usurata pe spate, inchizand ochii, dand impresia ca se relaxeaza.

- De cat timp sunt aici?

- De cateva ore. Ai dormit bine?

     Incuviinta din cap.

- Cred ca te vor mai tine aici cateva zile.

- Nu vreau, spuse devenind brusc violenta.

     Arunca intr-o parte asternuturile, ce cazura pe jos si se ridica din pat, facand un zgomot asurzitor pe podeaua spitalului adormit. Se repezi spre usa, insa in calea ei se ivi tanarul ce-si puse mainile pe urmerii sai, privind-o cu intelegere. Simti repede cum se relaxeaza si se trezi brusc ca se holba in ochii sai innegurati.

- Vreau sa ies de aici. Vreau acasa, vreau sa pot dormi in asternuturile mele, sa pot sa simt ca e inca in viata…

      Rosti cuvintele cu greutate, simtind o senzatie ciudata de sufocare.

- Cred ca cel mai bine ar fi sa te odihnesti o vreme. Ai nevoie de putin timp sa te recuperezi.

- Ce stii tu? spuse lovindu-l peste mana. Nu stii nimic despre mine. Esti doar un strain. Ce cauti aici?

     Cu toate astea, el ii zambi fara sa depuna un efort prea mare.

- Cred ca vreau doar sa te ajut.

- N-am nevoie de ajutorul tau. Sunt foarte bine de una singura.

- Incapacitatea ta de a aceepta ajutorul unei alte persoane te poate face chiar mai singura decat te crezi deja. Stiu ca ai pierdut pe cineva drag, dar daca ii vei respinge pe toti ceilalti din jurul tau, incercand sa te agati de ideea ca poate se intoarce, crezi ca vei fi bine? Nu vei fi niciodata fericita de una singura. Ai nevoie de cineva care sa-ti tina batista atunci cand lacrimile devin prea grele.

     Se linisti, parand ca studiaza intelesul ascuns din spatele fiecarui cuvant. In cele din urma ceda, asezandu-se din nou in pat, simtind brusc pe pielea sa fina, raceala dura a asternuturilor.

- In astfel de momente trebuie sa-ti gasesti forta necesara pentru a trece peste. Iti ia timp sa vindeci o inima ranita.

- Cred ca in urma cu cateva zile am cazut intr-o groapa adanca, iar in cadere am pierdut ceva din mine.

     Incepu sa vorbeasca, parand ca brusc intra in transa. El se aseza pe scaunul sau si isi concetra toata atentia asupra ei, vrand sa-i fie alturi cu orice pret.

- Nu stiu ce a fost, dar sufletul meu a pierdut ceva care nu mai poate fi gasit. In mine clocotesc o serie de sentimente care se ascund in umbra. Singuratate, confuzie, iritare, furie, teama, dezamagire, neincredere, durere. Nu inteleg ce se petrece cu mine si nici un doctor nu poate detecta boala din mine. Singurele moment de liniste care mi-au fost date sunt ascunse intre o stare de amorteala si inconstienta pe care le pot gasi in cadrul unui somn superificial, indus artificial de niste somnifere ieftine, cumparate in graba de la farmacia din coltul strazi mele. Vizitele constante ale mamei imi sunt ostile caci nimic din ceea ce-mi zice nu strabate vidul dintre mine si ea. E ca si cum traiesc in spatele unor ziduri izolate fonic. Am hotarat sa astept pe cineva cu o putere inumana ce va topi aceasta bariera. Incep sa cred ca nimeni nu va reusi sa ma atinga. E ca si cum moartea sa a taiat orice legatura cu mine si realitate.

     Cand termina se intorse spre el, cautand sa-i citeasca emotia. Se ridicase de pe scaun si veni spre ea. O prinse de mana, impratasindu-i, caldura ce se transfera pielii sale inghetate.

- Da-mi voie sa fiu persoana care va sparge ziduriile in spatele carora te-ai blocat. Nimic nu e imposibil pentru mine, iar daca e, il voi face posibil. Daca ceea ce cauti tu e un prieten de nadejde, da-mi voie sa fiu eu acela.

     Pentru prima data dupa multe zile, simti o caldura placuta strecurandu-se in sulfetul ei. Era o senzatie placuta, care imprastia o stare de liniste si relaxare. Urmand indrumariile sale, se intinse pe pat, lasand mainile sale ferme s-o acopere si in cateva minute se scufunda intr-un somn lung.

“Daca in cele din urma, va reusi sa aduca pacea in sufletul meu, nu ma voi simtit vinovata cand voi incepe sa accept faptul ca moartea lui e o realitate? Simt vinovatia … si doare.”