Romance Psihologic / Suspans /
„În orașul acesta, unde chiar și trecutul tău ascunde secrete sângeroase, eu sunt singurul monstru care nu te vrea moartă. Sunt singurul tău suport, indiferent dacă îți place sau nu. Fără mine, ești doar o țintă si...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Aerul din spital are același miros steril de dezinfectant și neputință. Dar astăzi, coridorul părea mai scurt. Picioarele ei, care altădată cântăreau tone la fiecare vizită în care el era doar un trup conectat la aparate, acum aproape că nu atingeau linoleumul palid.
Violette se opri în prag, cu degetele strânse pe tocul ușii până când i s-au albit nodurile. Sunetul regulat al monitoarelor, care luni de zile fusese singura dovadă că unchiul ei încă mai este acolo, părea acum mai viu, mai puțin metalic. Își netezește puloverul – cel pe care el i-l cumpărase în iarna în care ea pierduse totul, și trage aer în piept. De data asta, nu mai trebuie să-i vorbească unui zid de tăcere. Ci, lui. Acel el pe care nici măcar nu-și amintește când anume i-a oferit cel mai important loc din viața ei. Cu mâinile tremurânde, Violette apăsă timidă mânerul alb al ușii și răsuflă ușurată, rugându-e la toți sfinții ca acest moment să nu se încheie brusc. Când a intrat, l-a văzut. Nu mai era „umbra" palidă de acum o săptămână. Ci doar bărbatul care stă ușor ridicat pe perne, privind spre fereastră. Lumina dimineții îi scoate în evidență trăsăturile brăzdate de timp – aceleași care îi serviseră ei drept busolă când lumea o luase razna, iar ochii lui privesc spre fereastra prin care razele strălucinde pătrund înăuntru.
Lângă pat, verificând perfuzia cu o mișcare reflexă, se afla Darren. Halatul lui alb era ușor șifonat – semnul unei gărzi lungi, dar ochii i s-au luminat instantaneu când a simțit-o în cameră. El nu era doar medicul care îi salvase viața unchiului lor; fusese ancora ei în fiecare seară în care ea simțea că se scufundă.
— A deschis ochii acum zece minute, șopti Darren, făcându-i loc lângă pat. Încă e confuz, dar e aici, Violette. Chiar e aici, rosti glasul lui șoptit, vesel și totuși îngrijorat.
Violette se apropie cu pași tremurați. Unchiul ei părea mic sub cearșafurile albe, pielea lui având culoarea pergamentului vechi. Când el și-a întors încet privirea spre ea, recunoașterea nu a venit imediat, ci ca o maree lentă care umple un gol.
— Anne? vocea lui era doar o urmă de sunet, aspră ca nisipul.
Ea îi prinse mâna, uimită de cât de caldă se simțea după atâta timp. Lacrimile îi curgeau fără sunet, iar golul din ea părea a se reumple, încetul cu încetul.
— Sunt aici, unchiule. Amândoi suntem aici, rosti ea cu glasul stins de durere.
Și totuși, îl simți pe Darren punându-i o mână pe umăr. O atingere familiară, care îi dădea forță. Unchiul lor își mută privirea obosită de la nepoata sa la nepotul care îl veghea, schițând un zâmbet palid. În tăcerea aceea plină de aparate medicale, Violette realizase că deși venise acolo să recupereze o legătură pierdută, construise una nouă și indestructibilă chiar lângă patul acela de spital. Și își simți inima strângându-se când îl privi de aproape, fără paravanul de sticlă al speranței oarbe. Unchiul ei, odinioară un munte de om, părea acum sculptat în ceară fragilă. Pielea îi era aproape translucidă, de un alb mat care lăsa să se ghicească traseul albăstrui al venelor pe tâmplele adâncite. Chipul îi era brăzdat de linii pe care somnul acela forțat nu le ștersese, ci le înghețase. Obrajii îi erau supți, făcând pomeții să pară tăioși sub lumina rece a neoanelor. Mâinile lui, cele care o ridicaseră din hăul ce părea a o fi înghițit cândva, zăceau acum nefirești de ușoare pe cearșaf, cu degetele ușor încovoiate și unghiile palide.
