apus invita luna

ultima casă

Atât de mult merg
Nu m-aș plânge
Atâta soare arzător
Arde ființa

Atât de mult mers
Am pierdut
Măsura kilometrilor parcurși
Fir de civilizație
Nu l-am mai găsit de mult
Și atât de mult am mers
Încât am ajuns
Și-am ajuns să găsesc
Un sat pustiu
Desprins...
Dintr-o oază
A sălbătăciei

Gura mi-e uscată
Și pic de apă
N-am pe limbă

Nici câine să mă latre
Și nici țipenie de om
Să mă-n conjoare
Nici pasarea
Cerului

Am ajuns într-un sat fantomă
Oftez cum fel de liniște
Liniște și tot liniște
Îți vine să faci cale întoarsă
Din cauza ... Și pentru că
Nu știi cu ce se continuă acest drum
Cu fel de surprize..
Dar drumul se continuă...
Și altă cale nu mai este
Fără de a m-ai întoarce

Atât de greu sa urci la deal
Senzația că am ami fost aicii
Revine în trup
Un fel de de ja vu

Case ce le cuprind natura
Le inghit
Și dumul nu se mă detinge
De-a fi uman
Lichenii, boscheți
Și mărăcin
Șterge ori ce urma de fi uman

Ultima casă
Pe banca șubrezită
Din depărtare
Se distinge
Lângă un gard putrezit

O siluetă de om
O gămălie de om
E o băbuță sfrijită
Cu capul plecat

In satul ăsta
Nu mai așteaptă
Să mai calce pe acolo
Să o viziteze
Să îi de-a un salut

"" Bună mamaie
De mult și mulți
Ani sta-i aici !?
Și nimeni nu mai este ""

Da din cap
Cu... Un nențeles..
Nu m-au ude
Bătrânețea

Și mă repet...
Ceva mai tare

"M-ai e cineva aicii
Care sa mai fie"

""Nu.. mai este...
Nu... Mai este nimeni
Au plecat la vale
La vale spre cimitir
Uni au plecat..
Doar eu și motanul meu
Am rămas...
Aici ...

Cu toate asta
Privirea împăienjenită
De atâta bătrânețe
Viață poartă în ia
In cel căprui și cel albastru
Atât de sfrijită
Și firavă ....
De nu-i dadea-i
Suta de anii

"" Și nu ți-e e urât
Nu te mănâncă urâtu-l
Să trăiești singură"

,,Te obișnuiești
Și câte zile
Oi m-ai trăit
Nu mă plâng,,

Atât de calma era vocea
Dea-bea vorbea

"Dar nu ai
Propri tă-i
Copiii
Sa vină să te viziteze""

Ridică privirea
Fix după ce alergă
Cu bățul un gândăcel
Ridică privirea
Cu un zâmbet suptil
Capul îi tremura
Că la o jucărie mecanică
Un cățeluș de jucarie

"Au plecat
Poate... Poate...
La ceva mai bine...

O lacrimă
Sănțuieste pe ridurile
Adâncii ale fețe-i

Nu-i condamn
Pentru că
Trăiesc mai bine
Decât aicii
Ce sa facii aicii
In aceasta pustietate
Nimic ...

O tăcere
Un zâmbet
Strâmb...
Îmi apare
Pe față
Ceva poate încurajator

,,Mamaie am o rugăminte la tine
Dă-mi o cană de apă,,

Se ridică bunica
M-ai mult greu
Nu cum poate
O făcea în alte dății
Dar totuși sa obișnuit
Cu vârsta..

Casa un văr albastru poartă
Și peste tot miroase
A vechii
O prispă mâncată de timp
Mă iau să mă așez pe ia

Pisicul incepe
Să deie târcoale
Nuci de la poartă se văd

Totuși la cat de
Singură e bătrână aceasta
E un loc al iniste-i
Ie-s alaturi de ia la poartă

,,Iarna cum e in lunca aceasta
Nu te bate vântul
Și lighioanele
Nu te vizitează,,

,,Nu mie frică
Au fost și mai rele iernii
Și despre lighioane
Nu-mi au treabă

,,Acum trebuie sa te lăs'
Nu mai stau mă prinde noaptea,,

Atât de mult
Se întunecă chipul bătrânei
Dar nu afișa prea mult acest lucru

,,Ai să promiții
Să mă vizitezi
Daca ai mai avea
Pe cine vizita..
Și anul care
O sa vină
Daca va mai fii pe
Cine vizita,,

,,,Promit
Și spun cu un zâmbet înțelegător
Mă uit la mâine le ei
Erau mâncate de boală
O boală care-i arde pielea

,,Promit
Că am să o fac,,

Deși drumurile
Nu le mai calc de două ori
Și nu știu cum
M-aș mai întoarce
In acest sat fantomă

,,Rămas bun mamaie
Și poate sa îți sunt
Un "La mulți ani,,
E ziua ta

,,Cum ..!? cum..!?
De ai știut,,

Mă pricep sa citesc
Sufletele oamenilor
Atunci de ce
Să zici ...
Să vin la anul
Și pe vremea asta,,

Mă îndepărtez
Pe linia orizontului
Mi-e groază
Că las acest suflet de om
In sufletul negru al gheneii

Câmpii dealuri și văii
Soarele e de mult apus
Și de mult stins spre pădure
Și de mult apus