Un strop de secundă

I

Simt cum plămânii îmi iau foc, respirația deja mi-o ia razna, iar picioarele încep deja să se miște mecanic. Alerg deja de o oră și jumătate pe banda din sala de antrenament, dar nu am de gând să renunț încă. Nu pot, nu îmi permit, nu după înfrângerea de acum două săptămâni. Nu îmi mai permit nicio distragere. Am văzut deja ce poate face o secundă de lipsă de concentrație. Am văzut și am simțit. Fiecare fibră zbiera la mine, fiecare celulă urla, iar inima mea suporta întreaga frustrare. Interiorul îmi era haos, dar exteriorul calm. Nu aveam de gând să las nimic din ce trăiam la suprafață, și nu am făcut-o. Greșeala mea, responsabilitatea mea

-Annelise!

Tata apare în stânga mea. Un bărbat de 40 ani, înalt, frumos la chip, dar marcat de amprenta vieții pe care a avut-o. De la o vârstă fragedă a fost nevoit să intre în câmpul muncii pentru a-și ajuta mama rămasă singură după ce bunicul a murit într-un accident de mașină. Însă viața a decurs astfel încât talentele în ale mecanicii ale tatei l-au ajutat să devină recunoscut în lumea curselor. Mereu l-am admirat. Pentru toată munca lui, pentru ce a reușit să realizeze, pentru toate.. mă simțeam responsabilă. Responsabilă să mă ridic la nivelul lui sau ale așteptărilor lui.

Acum însă mecanicul își țintește ochii căprui în ai mei, semn că vrea să avem o discuție serioasă.

-Ce-ar fi să te oprești? Ești de aproape trei ore în sala asta. La ora 9 trebuie să ajungi la facultate, dacă bine țin minte.

-Și acum e ora...7:40, îi răspund în timp ce mă uit la ceasul telefonului. Mai am timp 20 de minute.

-Perfect. 20 de minute în care faci un duș și te îndrepți spre bucătărie ca să iei micul dejun.

-Dar..

-Niciun dar. Acum, te rog, și îmi indica cu degetul ieșirea din sală.

Nu mai era loc de protest. Mă îndrept cu pași nu prea grăbiți spre ieșire și mă îndrept spre camera mea. Mă simt extenuată. Abia acum încep să îmi dau seama de cantitatea de efort depusă, resimțită acum în fiecare mușchiuleț în parte. Decid însă să îl ascult pe tata și să fac ce mi-a cerut.

Când cobor în bucătărie, observ un corp micuț cu păr creț, îmbrăcat încă în pijamale așezat la masă. Îmi măsor pașii până la el, cu grijă astfel încât să nu fac zgomot, iar când sunt chiar în spatele lui, îl cuprind în brațe și îl sărut pe obraz. Un mic scâncet se aude din gura frățiorului meu de 5 ani, semn că l-am speriat puțin.

-Lissie! zbucnește în timp ce râde. Nu mă speria așa, nici nu te-am auzit, adaugă în timp ce mă ia în brațe la rândul lui.

-Asta era și idea, Oliver, îi fac cu ochiul în timp ce mă așez lângă el. De ce ești încă în pijamale? Nu ar trebui să te pregătești de grădiniță?

Îl văd pe Oliver cum clipește, iar într-o secundă întregul lui chip exprimă tristețe. Din nou. Înțeleg imediat despre ce e vorba și îl strâng din nou la piept.

Încă de când s-a născut, Oliver a avut o copilărie mai dificilă decât restul copiilor. Avea o condiție fizică mai sensibilă, ceea ce îl determina mereu să se îmbolnăvească destul de des. Uneori ceva ușor, o răceală, alteori ceva mai grav, astfel că am ajuns la spital de vreo două ori. De aceea, ori de câte ori se îmbolnăvește câtuși de puțin, trebuie să rămână acasă. Sperăm ca pe măsură ce crește, corpul lui se va mai imuniza, astfel încât să poată merge la școală ca toți ceilalți.

-Nu fi supărat, Oliver, de cum ajunge sora ta înapoi acasă, o să se joace cu tine cu motocicletele pe pista de curse de jucărie, îl aud pe Arin, fratele meu mai mare, făcând promisiuni în numele meu.