Un strop de secundă

II

Încă de când eram mică am simțit o atracție pentru motoarele pe două roți. Țin minte cum stăteam duminica cu tata în fața televizorului pentru a viziona cursele ce aveau loc prin cine știe ce colț al lumii. Mi se părea pur și simplu fascinant fiecare mișcare a lor. Aveam impresia că simt fiecare emoție și trăire a participanților, de parcă aș fi și eu acolo, alături de ei. Uneori îl auzeam pe tata făcând câte un comentariu cu privire la structura motocicletelor care concurau, iar eu sorbeam și notam în minte fiecare cuvânt rostit.Astfel, am ajuns să am camera plină de motociclete de jucărie, iar în loc să mă joc cu păpușile, ca restul fetițelor de vârsta mea, eu mă întreceam cu Arin pe toate pistele de curse pe care le cream în mintea noastră.

La vârsta de 15 ani, când părinții au văzut că nu renunț la obsesia mea pentru motociclete, au hotărât că ar fi mai convenabil să mă dea pe mâna unui profesionist. Așa au început primele mele lecții de motociclete. La început îmi era foarte greu, abia reușeam să mențin întreaga greutate a vehiculului, dar am învățat repede. Dorința de a mă lăsa pradă puterii mașinăriei era mult prea mare.

Și acum țin minte momentul în care am pus mâna pe prima mea motocicletă. Era una pentru începători, cu motor de 125, dar nu mă deranja asta. Aveam să o stăpânesc în întregime, iar apoi să evoluez, ceea ce am și făcut. La un moment dat tata m-a dus la o pista profesionistă. Pe atunci nu știam ce avea de gând, tot ce mi-a spus a fost - Vreau să parcurgi pista asta cât de repede posibil, Poți face asta, Annelise? Nu aveam nevoie de nimic mai mult. Cu încă puțina experiență pe care o aveam pe atunci, am ascultat de tata. Voiam să știe cât de mult mă pasionează asta și cât de mult evoluasem în ultimele luni, iar când i-am văzut zâmbetul mândru după ce am trecut linia de final, am fost una din cele mai frumoase amintiri pe care le-am creat. Atunci mi-am început cariera profesionistă în cursele cu motociclete și tot atunci mi-am promis să îl fac pe tata mândru cu viața pe care o alegeam.

Dar dacă am învățat ceva în puținii mei ani de viață, este că dezamăgirea te găsește la fiecare colț de amintire. Dezamăgit de tine sau dezamăgit de alții, dar niciodată nu știi de unde te lovește. Rareori sunt momentele în care o amintire rămâne nepătată de suferința provocată de cineva sau chiar de tine. Până și cele mai frumoase momente petrecute alături de cineva pot ajunge șterse sau amprentate de urma dureroasă pe care o lasă fără milă în viața ta.

Spre exemplu toate concursurile pe care le-am câștigat, premiile și medaliile de pe rafturi.. fiecare cursă pe care am parcurs-o pentru a le obține o simt undeva în adâncul minții. Amintiri uitate pe care s-a așezat praful, strivite de ultima mea înfrângere. Fiecare clipă de bucurie pe care am trăit-o, zdrobită acum de imaginea tatei privindu-mă dezamăgit, de acei ochi gri care doar mă priveai nepăsători și de ecoul gândurilor mele împrăștiate într-un haos.

Inima omului e atât de simplă uneori, dar atât de complicată în același timp. E incredibil cât de mult poți să o distrugi, să o tai în bucățele și să fie suficient să îi inspiri o urmă de speranță, pentru ca ea să se refacă și să lupte pentru ceea ce iubește.

Mai ai o șansă, Annelise. Mi-a fost suficient să aud o singură dată aceste cuvinte pentru ca interiorul meu să o ia razna. Sufletul parcă înviase mai puternic, gata de luptă, iar creierul deja implementa strategiile de bătaie printre gânduri.

Următoarele două ore le-am petrecut cu tata stabilind modul în care o să mă pregătesc timp de o lună, începând de la alimentație, până la orele de antrenament.

-Timpul e scurt, Annelise. O să ai nevoie de toată concentrarea din lume pentru a reuși, fără distrageri. Tata mă privește puțin încruntat și îmi dau seama că vorbește cât se poate de serios. Îi afirm cuvintele dând din cap și mă ridic sa plec.