Un strop de secundă

III

              Privesc în ochii celui ce m-a salvat și realizez, chiar și cu lumina slabă dinspre lună, cât de întunecați sunt în momentul de față. Simt cum tot corpul mi se blochează, sentimentul de vinovăție mă cuprinde, inima nu pare că și-a revenit prea mult după spaima de acum câteva minute, iar parcă singurul lucru pe care îl aud e ecoul sunetului făcut de pistol când polițistul a apăsat pe trăgaci.

            Din impuls parcă, îmi îndrept privirea repezit spre rana celui din fața mea, însă când observ pata mare de sânge de pe mâneca tricoului și firicelele care se scurg pe braț în jos, pe degete, iar apoi pe pământ, realizez gravitatea situației. Ridic mâinile și deschid gura cu intenția de a zice ceva și a mă îndrepta spre el, dar mi-o ia înainte și ridică șaua motocicletei, de unde scoate o trusă de prim-ajutor. Observ cum încearcă să desfacă un bandaj și să îl taie, iar atunci îmi îndrept pașii spre el pentru a-l ajuta. Încerc să îi iau bandajul din mână, dar îmi dau seama că devine ezitant. 

-Lasă-mă să te ajut, îi spun privind adânc în ochii lui. Te rog, șoptesc mai apoi.

             Lasă bandajul din mână și se reazămă de motocicletă, astfel încât să ajung mai bine la rană. Scotocesc prin trusa lui și găsesc apă oxigenată și câteva creme. Încerc să îi ridic mâneca tricoului, deja puțin lipită de rană, și încerc să o fac ușor, astfel încât să nu îl doară prea tare. Simt cum îi ating ușor brațul, moment în care simt o ușoară reacție în corpul meu, ca o undă ce mă străbate, și îmi dau seama că nici el nu rămâne indiferent atunci când își îndreaptă din nou privirea spre mine, mai intens însă. Mă uit spre el fugitiv și îmi redirecționez atenția spre rană. Din fericire nu e chiar atât de grav precum credeam, astfel că glonțul nu a apucat să îl străpungă, dar i-a lăsat o zgârietură destul de adâncă. Va dura ceva până să se vindece complet.

             Torn puțină apă oxigenată pe o batistă pe care o aveam în buzunar și înainte să o așez pe rană, îi atrag atenția:

- O să usture puțin.

           Nu aștept un răspuns și mângâi ușor rana cu batista. Simt cum se încordează, dar nu scoate niciun sunet, deși știu că doare. Când eram la începutul lecțiilor de condus motociclete, cădeam tot timpul. Chiar și după, am avut destul de multe mici accidente, nimic foarte grav, dar suficient cât să experimentez de câteva ori durerea pe care o lasă apa oxigenată sau să port zile la rând bandaje pe corp. Însă, chiar și așa, sunt recunoscătoare chiar și pentru experiențele mai dureroase. M-au ajutat să devin mai rezistentă și să fiu capabilă să mă tratez singură, iar, mai nou, și pe alții.

          Îi curăț rana lui Nikolas, îi aplic un unguent de-a lungul ranei, iar apoi îi înfășor brațul în bandaj. 

- Mulțumesc, mă aud șoptindu-i încă cu degetele mele asupra ranei bandajate.

         Nu sunt sigură dacă m-a auzit, iar când îmi fac curajul pentru a-l privi, constat că el era deja cu ochii asupra mea. Stărui cu privirea asupra lui, iar apropierea dintre noi îmi permite să îi cercetez chipul chiar și în întunericul nopții slab luminate de razele lunii. Pentru scurt timp, îmi îngădui să îi observ trăsăturile faciale. De obicei, tot ce poate citi în expresia lui este nepăsare, neafectat de ceea ce se întâmplă în jurul lui, însă acum, atât de aproape de el, pentru prima dată se poate citi și alteceva. Poate oboseală, poate supărare, nu știu exact, dar măcar e altceva.

        Gri. O culoare atât de banală, până și numele nu are nimic special. Acum însă, când privesc ochii cu iriși de această culoare, îmi dau seama ce efect pot avea asupra altora, asupra mea.