Pisica maidaneză

22

      -Marsia să nu te sperii, sunt eu Zian. Spuse bătând cu degetul încet în ușa de la camera ei. O să fiu în biroul lui Sid.
     Plecă cu pași ușori spre camera ce ținea loc de birou. Deschise ușa, dar nu o mai închise în urma lui, dându-i doar un imbold de a rămâne întredeschisă.
     Trase un scaun poziționându-l în dreptul biroului. Se așeză pe el și ridică picioarele pe marginea acestuia încercând să găsească o poziție comodă. Închise ochii odihnindu-și brațele pe abdomen cu degetele încrucișate.
    Gândurile i se întoarseră la meciul Alexiei din acea seară. Ca de fiecare dată fusese unul greu, ținând cont că lupta se desfășurase cu un bărbat. Chiar dacă acesta cântărea cu două chilograme mai puțin ca ea, forța era net superioară fiind în favoarea lui, prin natura trupească. Oricât se antrena ea, oricâtă masă musculară ar fi avut, tot trup de femeie avea, dar în tot acest context, avea de partea ei motivația. Iar acest aspect era bine de luat în calcul de fiecare adversar cu care ar fi luptat. Doar că aceștea nu știau de unde izvora această duritate afișată în timpul fiecărui meci. Gândurile i se focusau pe acea imagine. Pe acel chip ce îi bântuia nopțile și zilele ca o fantomă ce avea să o însoțească până la sfârșitul zilelor.
      Problema lui, din cauza sentimentelor pentru ea, era că simțea până în suflet fiecare lovitură ce o primea.  Fiecare nenorocit de pumn, parcă se impregna în propriul trup, ca și...Bătaia în ușă îl scoase din stare, făcându-l să își ridice pleoapele.

      -Nu am vrut să te deranjez.  Spuse Marsia băgând capul pe ușă.

      -Nu mă deranjezi. O lămuri coborând picioarele jos. Este târziu, de ce nu dormi? Întrebă privind-o mirat.

      -Urmăream un film când te-am auzit.  Intră în cameră, dar rămase lângă ușa deschisă.

     Cum el nu aprinse lumina în cameră, silueta i se profila îmbrăcându-i trupul asemeni unui nimb opalescent de la un bec dintr-o parte a săli, care rămânea tot deauna aprins peste noapte. 
     Tricoul lung cei trecea mai jos de coapse îi acoperea pantaloni  treisferturi ce îi îmbrăcau picioarele până la genunchi.  Trupul ei subțire parcă se pierdea în tot acel acoperământ lejer.

       -Simon?

     -A adormit demult. Cum este Alex?

      -Un pic șifonată, dar nu a fost nevoie să meargă la spital. O informă ridicându-se în picioare. Dădu roată biroului și îi făcu semn să se așeze pe un scaun.

      -Tu ce faci aici? Întrebă rămânând în continuare în picioare.

     -Este prea târziu pentru a mă duce acasă, așa că am să moțăi aici.

     -Pe un scaun?

     -Nu. Pe banca din vestiarul nostru. Spuse zâmbind privindu-i mirarea de pe chip. Nu este prima dată, așa că nu îți face griji.

     -Măcar trebuia să rămâi la Alex.

     -De obicei așa făceam, nevrând să o las singură după meci. Acum fiind Evolet cu ea, am lăsat-o în grija ei.

     -Din păcate în camera noastră este doar canapeaua, altfel ai fi dormit cu noi.

     -Ți-am spus să nu îți faci griji pentru mine, mai bine gândeștete la tine, findcă mâine la servici ai să fii obosită dacă nu dormi.  O atenționă privind în jos spre ea.
    Cum stăteau față în față și aproape, își dădu seama că este mai mică de cât crezuse, ajungându-i cu capul puțin peste umeri.

    -Mâine sunt în tura de amiază, așa că o să pot dormi mai mult.

     -Bine că sala se deschide la 10. Mă îndoiesc că ai fi putut să dormi cu toată agitația.

     -Comparativ cu gălăgia de dincolo, care nu înceta nici noaptea, aici este super bine.  Spuse privindu-i chipul.  Acest chip frumos care îi rămase în gânduri de prima dată când îl văzuse, dar la care nu putea să spere că îl va atinge vriodată. El aparținându-i lui Alex.

    -Am să îți aduc niște pături să poți sta cât mai confortabi. Se depărtă de el, simțindu-și inima bătând mai repede, de cât o făcea în mod normal.

     Zian o urmă închizând ușa în urma lui. Rămase în sală fără a întra pe holul ce ducea la camera ei și mai departe la vestiarele fetelor.  O văzu apărând cu brațele pline, așa că se grăbi să îi ia povara.

    -Mulțumesc. Rosti șoptit. Noapte bună. Completă după care plecă spre vestiarul băieților.

    Marsia rămase privind în urma lui. Tricoul negru ca și blugi îi făceau să pară mai slab de cât era în realitate. Știa, pentru că îl privise pe furiș când se antrena.
    Abia după ce el dispăru pe holul ce ducea la vestiarele lor, se întoarse și ea în propria cameră.
     Se lipi de ușă  gândindu-se  că era prima dată în cinci ani, când își simțea inima galopând din cauza unui bărbat.