Pisica maidaneză

7

      Acum rămaseră doar ele în sală.

     Alex încercase să tragă de timp după antrenament în speranța că cealaltă va renunța și va pleca.
     Speranță zadarnică.

     Se așeză pe bancă lângă ea, pe locul în care stătuse Sid cu o oră înainte. Îi văzuse vorbind.

     -Ești sigură că vrei să faci asta cu mine?

      -Da. Foarte mult.

     -Încă nu sunt hotărâtă, așa că am să îți pun niște întrebări, la care vreau răspunsuri sincere, iar în funcție de ele, am să mă decid.

     Evolet înclină capul  aprobând.

       -Vrei să te învăț să te aperi?

       -Da.

     -Nu mă interesează cine te-a făcut să iei această decizie, vreau doar să știu dacă ești foarte hotărâtă.

       -Da.

      -O dată ce începem antrenamentul, vreau să mă asculți și să nu mă contrazici. Chiar dacă nu îți convine ce te pun să faci.

      -O să fac tot ce spui.
O asigură cu hotărâre.

    -Eu mă antrenez doar seara, când este lume mai puțină aici. În seara aceea am plecat ultima, cum o fac aproape mereu.

      -Sunt recunoscătoare pentru acest fapt.

      Întoarse capul spre ea, privindu-i chipul. Acel chip frumos ce avea să îl vadă foarte des.
    
       -Sunt curioasă dacă ai să mai fii la fel de recunoscătoare și după ce o să începem antrenamentul, sau o să îți piară entuziasmul și ai să fugi mâncând pământul.

     -Îți promit că nu am să o fac.

     -Ultimul lucru care ți-l cer, este să încetezi cu mulțumirile. Sunt foarte bine și fără ele.

      -O să încerc să fac așa cum spui.  O asigură entuziastă, știind sigur că cealaltă va accepta.

     -Peste două zile la ora opt seara, să fii aici.

    -Mul...adică...o să fiu.
  Spuse ridicându-se în picioare. Își puse ruxacul pe umăr și se îndreptă spre ușă.  Cu toată încrederea și speranța ce i-o dădea asigurarea că cealaltă acceptase să o antreneze.

    Ieși în noapte îndreptându-se spre stația de autobuz, care era la un sfert de oră de mers pe jos.
     Din cauza exuberanței, drumul nu i se părea nici greu și nici înfricoșător, nefiind unul prea circulat. Măcar era luminat.
După zece minute de mers auzi o motocicletă oprind lângă ea.
 
     Alex ridică viziera.

    -Mergi la autobuz?

    -Da.

     -Am să te duc eu.

    O lămuri descălecând. Luă o cască de sub șa și i-o întinse.

     Fata privi sceptică atât casca cât și motorul.

     -Nu am mai mers niciodată pe o motocicletă.
Recunoscu dându-se un pas în spate.

      -Să știi că nu am omorât pe nimeni până acum.
     O asigură făcând un pas spre ea, deja începând să se enerveze că fusese atât de neinspirată să oprească.
     Cei care s-au urcat pe el îi număr pe degete.
     O informă dându-i de înțeles că îi făcea un favor.
Se apropie de ea și îi așeză casca pe cap, aplecându-și capul pentru ai lega curelușa.

     Evolet rămase tăcută, încercând să își adune curajul pentru ce avea să urmeze.

     Alex se departă de ea și încălecă.
    
      -Pune un picior aici iar pe celălalt ridică-l cât mai sus într-un arc de cerc.
    O lămuri privind-o.
   
     Se apropie ezitant, așezâdu-și ruxacul în spate.
    
       -Ținete de mine. O sfătui.  Întinse mâna și se apucă de  tricoul ei, așezând piciorul  unde îi spuse. Își făcu avânt și reuși să se așeze în spatele ei.

      -Prinde-mă de mijloc și, încearcă să te ții bine.

     O prinse cu ambele mâini de tricou încercând să își găsească o poziție bună.

     Când o simți stând bine, porni motorul, încercând să ocolească gropile din asfalt, simțind-o pe cealaltă prinzând-o strâns de mijloc.
   După ce ieși din cartierul unde era sala, o întrebă unde stă. După ce află reuși mental să facă o hartă a traseului.
    Rămase oarecum surprinsă când află, respectivul ansamblu de blocuri ne-fiind într-o zonă prea bună a orașului.
Iar ea nu părea chiar rău îmbrăcată.
   După douăzeci de minute opri motorul privind blocul. Arăta cam jalnic, asta și din cauza rufelor puse la uscat, aproape la fiecare geam. Blocul neavând nici un fel de balcon.

      O simți coborând și, rămase la un pas de ea, chinuindu-se să își dea cască jos. Întinse mâinile și i-o desfăcu ea.
  O văzu deschizând gura să spună, evident mulțumesc, dar își aduse aminte de avertizare.

    -Peste două zile am să fiu la sală. La revedere.
   Făcu câțiva pași cu spatele, așteptând-o pe ea să plece.

    -Să îți aduci un prosop și o sticlă cu apă.  Îi spuse mai tare să o poată auzi din cauza căști.

     Evolet aprobă și îi făcu cu mâna în semn de rămas bun.

      Alex ambală motorul și plecă.  Aruncă o privire fugitivă în oglinda retrovizoare și o văzu rămasă în același loc.
Nici ea nu era vri-o bogată, dar comparativ cu cu cealaltă, așa ar fi părut.
      Făcu socoteala realizând că îi trebuia cam o oră de aici până la sală.
  Strânse din dinți, mirându-se de gând, întrebându-se de ce îi păsa.
      Până la urmă ea o căutase și se rugase de ea, așa că putea să vină și pe jos.
     Ambală motorul gonind pe șoseaua aproape pustie, spre propriul apartament.