Am ajuns langa el...partea dificila e ca nu puteam sa il salut pentru ca eram prea emotionata.
-Buna! Spuse el zambindu-mi la fel ca pe holul scolii.
-Hei! Ii spun eu si simt cum obrajii mei se incalzesc chiar daca era atat de racoare afara.
Dupa ce Corina s-a urcat in autobuz noi mergeam incetisor si foarte emotionati fara sa vorbim zgomotos sau sa facem glume de prost gust,eram foarte atenti.
Nu am avut o intanlire la un restaurant sofisticat la care sa ne prefacem ca nu suntem noi ci intr-o scara de bloc.
In scara aia a inceput totul,acolo mi-am primit primul sarut de la el,atunci am simtit ca timpul se opreste in loc pentru noi.
Credeam ca dupa acele ore nu o sa ma mai caute,credeam ca deja l-am plictisit insa n-a fost asa deloc,atunci,atunci a inceput totul,din seara aceea am stiut ca e al meu si speram sa nu fie ca altii.
Si n-a fost...doar ca pana acum l-am ranit de zeci de ori si stiu ca ranile pe care i le-am cauzat nu o sa se vindece cu un "imi pare rau" si nici cu o ciocolata. Insa... nici ranile mele nu se vor repara singure asa ca te rog...daca citesti asta...nu ma lasa singura...
