In dimineata aceea ma simteam atat de rece si goala fix ca vremea de afara,nu puteam sa imi stapanesc lacrimile, nu puteam sa imi iau gandul de la el,nu puteam fii atenta la nimic.
Am ajuns in statia unde ne intanleam insa de data asta nu ne-am intanlit,autobuzul era plin de oameni diferiti si totusi fericiti sau poate asa mi se pareau ,ii uram pe toti care-mi zambeau si incercau sa ma inveseleasca stiam ca nu puteam sa fiu fericita fara el. Toata ziua aceea nu am facut nimic,doar am stat si am plans pentru ca constatasem inca de atunci ca iubirea doare si m-am intrebat: merita sa iubesti cand iubirea doare?
Am ajuns acasa la fel cum am plecat doar ca mai obosita si nu genul ala de oboseala care iti trece cu 3 ore de somn ci genul ala de oboseala care oricat ai dormii si oricata cafea ai bea nu iti trece,genul asta de oboseala trece im bratele lui. M-am intins in pat, Corina fiind la mine era atat de energica insa atat de calculata pentru a nu ma supara mai rau,imi faceam tot felul de filme in cap cum ca el o sa vina cu flori sau ca o sa ma astepte in fata blocului,toate aceste filme au disparut cand cineva a ciocanit la usa iar vocea lui tremuranda si ragusita, plina de emotii imi intreaba sora:
-Jennifer e acasa?
-Da. Intra.
-Spune-i te rog sa iasa, trebuie sa-mi repar greseala.
Eram atat de speriata cand i-am auzit vocea, imi era frica sa dau ochii cu el ,ma gandeam ca poate el e ok fara mine si ca nu pot sa-l privesc cu lacrimi in ochi insa cand am ajuns in fata lui i-am vazut ochii,erau plini de lacrimi,la fel ca ai mei,avea cearcane la fel ca mine si fatuca lui era asa trista de parca m-as fii uitat in oglinda la varianta mea mascultina.
Nu-mi prea mai trebuiau cuvinte,nici sa-mi explice, simteam ca ma iubeste insa el pentru a fii convins ca-l voi ierta si ca ne va fii bine a simtit nevoia sa-mi spuna ce a patit, ce a facut fara mine o seara si cum a trecut ziua lui fara sa ma vada si fara sa vorbim. A fost groaznic pentru amandoi,stiu asta
