La portile Raiului...

Capitolul 5 - Speranta

Era o zi diferita de toate cele traite din momentul diagnosticarii. Nu putea afirma ca este fericit, dar parca se intrezarea speranta si sensul a tot ce traise in ultima perioada. Isi dorea sa se integreze in grup, sa primesca tot ce putea primii din aceasta experienta si sa transforme totul in sursa de inspiratie pentru ce avea de transmis mai departe.
Ii placea grupul din care facea parte. Avea ocazia sa cunoasca doamne si domni care aveau multa experienta de viata, toti se aflau in aceiasi suferinta si il puteau intelege mai mult decat persoanele din anturajul lui.
In ciuda dificultatilor pe care cu totii le intampinau, atmosfera era placuta. Fiecare grup era format ca o familie in care fiecare membru, se putea sprijinii si devenea un sprijin pentru altcineva.

Atmosfera aceasta de familie era inspirata de atitudinea pe care o avea Emily.
Isi cunostea toti pacientii dincolo de diagnostic si tratamentul administrat.
Planul ei de ingrijire nu insemna doar medicatia si nu se adresa exclusiv trupului, sufletul era cel pe care il alina si cel caruia ii dadea cea mai mare atentie.

Discutia pe care Emily o avea cu fiecare in parte, era momentul cel mai asteptat, pentru ca atunci, fiecare reusea sa se deschida, sa impartaseasca toate framantarile, temerile si neputintele fara sa primeasca in schimb mila pe care de obicei ceilalti le-o arata.

Asteptarea lui Jon insemna venirea momentului in care, va povesti cuiva despre planurile sale si despre noul sens al vetii sale.

Energica, cu zambetul larg pe buze si intr-un ritm alert, Emily se apropie de canapeaua pe care era asezat Jon si aplecandu-se usor spre urechea lui l-a anuntat ca imediat ce va fi libera, il invita sa stea de vorba.

Avea in minte sute de cuvinte pe care nu stia in ce ordine sa le aseze astfel incat ceea ce ii va spune lui Emily, sa aiba sens si pentru ea.

-Deci, Jon, cum te mai simti?

-Avand in vedere ca o sa mor, toate merg foarte bine. A spus el, cu un zambet strengar in coltul gurii.

-Hei, nu fii asa de dur cu tine. Pana acolo mai e mult si in definitiv asta e singurul lucru pe care la un moment dat o sa il facem cu totii.

-Ai si tu dreptate... Altceva vroiam sa iti spun. Cred ca mai important decat faptul ca o sa mor este cum o sa o fac. Si am de gand sa las ceva in urma mea.
Cand spunea asta era plin de incredere si speranta. Stia ca va face tot ce tine de el si mai mult de atat sa isi indeplinesca acest vis.

-La ce te referi?

-Am decis sa transform aceasta experienta, in ceva de invatat pentru noi toti. O sa organizez un soi de conferinte micute, in care sa vorbesc cu oamenii despre lucrurile pe care acum dupa diagnosticare, le consider cu adevarat importante. Nu cred ca le stiu pe toate, dar o spun din experienta, noi alergam mereu, dar nu stim dupa ce. Nu de putine ori, ma simteam ca un om pe care cineva l-a invartit de milioane de ori si l-a aruncat in valtoarea vietii. As vrea sa vorbesc despre partea frumoasa a vietii, cea pe care o cautam mereu, dar care nu ne paraseste niciodata. E ca o umbra care ne insoteste mereu si de a carui existenta uitam, uitand in acelasi timp, ca fara aceasta "umbra" nu am exista.

-Este o idee incredibila. Ma bucur ca te gandesti la asta si ca folosesti aceasta experienta pentru a ne deschide ochii tuturor. Ai dreptate, cautam asa de departe ce avem atat de aproape.
Daca e sa imi placa ceva la acest job, imi place ca sunt aprope de oameni si ca fiecare dintre ei sunt pentru mine, o alta lectie pe care in mod normal, nu as avea cum sa o invat.

- Sunt incantat ca iti place ideea mea. As vrea sa te intreb daca exista posibilitatea sa ii pot invita pe pacientii care isi doresc sa participe la aceste discutii, impreuna cu familiile sau prietenii lor.

-Sigur, o sa vorbesc cu pacientii si desigur, cu ceilalti colegi si daca toata lumea este de acord, nu va fii nicio problema. Dimportiva, cred ca aceasta experienta ar fii benefica pentru toata lumea.

-In rest esti bine? Cum a fost ziua ta?

-Bine, multumesc! Mi-a placut foarte mult. Trebuie sa iti marturisesc ceva, am mai vazut persoane, dar foarte putine, asa delicate ca tine.

-Multumesc, nu trebuie sa faci asta.

Pentru prima data Emily rosii. Asta o surprinsese chiar si pe ea, nu ii placea sa se fastaceasca si in nici un caz sa isi arate slabicunile in fata pacientilor.

Noroc ca toata situatia jenanta a fost intrerupta de o colega intrata putin pe usa centrului spunand:

- Emily vezi ca te asteapta o doamna in sala de pansamente.

- Ok, vin imediat.

- Scuza-ma te rog! Mai vorbim. O sa merg sa iti fac reteta si o aduc imediat. Multumesc!

- Nu, eu iti multumesc Emily!

Si cu aceste cuvinte Emily a plecat...

Incaperea aceasta luminoasa ii dadea lui Jon energia de care avea nevoie, adora linistea centrului de zi si umanitatea celor pe care i-a intalnit aici. Era incantat de discutia pe care o avusese cu Emily si de reactia pe care aceasta a avut-o in legatura cu planurile sale.

Asa arata speranta, era un sentiment pe care nu il mai cunoscuse pana acum, se pare ca intr-adevar speranta moare ultima.