Salvarea mea înșelătoare - Partea I

Capitolul I: Ryden

* Acțiunea din această carte are loc cu șase ani înainte de evenimentele din primul volum. Cărțile pot fi citite și separat.

Volumul acesta va fi împărțit în două cărți.

Cu doi ani în urmă

,,- Ce-ai zice să fumăm niște iarbă mai pe seară? propune Eston în timp ce ne strângem cărțile.

Rânjesc spre el, făcând evident răspunsul meu. Cine ar zice nu? Bine, probabil, o persoană sănătoasă la cap ar face-o. Mă uit la banca din colțul clasei care a fost goală toată ziua. Idiotul ăla se crede superior până și să vină la ore.

- Știi ceva de Axel? îl întreb pe Eston când pornim spre ușă.

Ei doi se pot numi prieteni. Spre deosebire de relația pe care o am eu cu Axel. În ultima vreme, nemernicul a început să lipsească des de la ore. E plictisitor când nu ai de cine să te iei. Încep să îi duc dorul. Feței mele îi lipsește urma pumnului său. Vânătăile de data trecută deja s-au estompat. Ar trebui să vină și să le înlocuiască cu altele noi.

- Nu am vorbit cu el. Nu îmi dă mie raportul.

Axel Whiteford nu dă raportul nimănui în afară de marelui Harlow Whiteford. Știu deja asta.

Telefonul îmi bipăie în buzunar și îl scot pentru a putea citi mesajul.

Joylin: Mi-am uitat portofelul acasă. Poți să vii la mine în clasă să îmi lași niște bani? Vreau să ies cu fetele la cafenea după școală.

- Trebuie să facem un ocol, îl anunț pe Eston, luând-o spre corpul de clădire al bobocilor.

Sora mea e mereu împrăștiată. Asta pentru că e prea agitată pentru a se opri și a se gândi la anumite lucruri și aspecte. Pentru ea, viața e ca un curcubeu. Plină de culori și speranță. Dar iubesc asta la ea. Inocența ei și felul în care privește lucrurile. Cred că faptul că au creat-o pe Joylin e cel mai bun lucru pe care părinții mei l-au făcut vreodată.

Pășim în clădire și nu pot să nu observ cât de multe fete întorc capul în direcția noastră. Mințile la puștoaicele astea nu sunt ce trebuie. Ar trebui să le stea capul la carte, nu să bălească după băieți din ani terminali. Încerc să ignor atenția asta excesivă, dar când iau colțul mă lovesc de ceva. Simt o fierbințeală pe abdomen, iar când îmi îndrept privirea în jos, observ că am toată cămașa pătată de cafea. La naiba!

- Uită-te pe unde mergi, idiotule! Mi-ai pătat pantofii, aud un glas indignat de fată.

Îmi ridic privirea pregătit să îi spun că ea e cea stupidă și neatentă, iar eu am toată cămașa pătată, nu doar niște stropi pe pantofi care se pot șterge cu un șervețel. Amețita și-a vărsat toată cafeaua pe mine. Mai era și fierbinte pe deasupra. Însă toate cuvintele îmi pier în gât când ochii mi se ridică și o văd. La naiba! Buzele pline date cu ruj roșu i se mișcă nervoase în continuare, dar nu mai aud nimic. Am rămas complet paralizat. Nu am văzut în viața mea ceva mai frumos. Ochii ei mari și negri sclipesc de furie și mă pierd în abisul lor. M-au prins și nu vor să-mi mai dea drumul. Părul îi strălucește și pare atât de moale încât am impulsul de a îmi întinde mâna pentru a îl atinge. Inima îmi bubuie în piept. Nu am simțit niciodată așa ceva. Mi-e cald și frig în același timp. Vreau să o ating și să fug de ea în același timp. Dă agitată din mâini și aproape că mă lovește peste față, dar nu fac niciun pas înapoi. Rămân paralizat, cu privirea la ea.

Mă împinge brusc cu mâna în piept și trece ca un fulger pe lângă mine, urmată de celelalte fete care o însoțeau. Eu rămân tot împietrit. Nu pot să îmi recuperez respirația și să îmi calmez bătăile inimii.