Învăluie-mă în iubire

Prolog

TW (ED, violență, scene odioase, moarte)

          În regatul Zirana a domnit pacea de când primul rege, Carlos, l-a întemeiat. În acest proces sângeros de întemeiere Regele Carlos a călcat pe carne de om pentru  unirea celor 7 mici regate din sud, regate pe care le-a contopit într-unul singur: Zirana. Acest regat a devenit o pată de culoare în istoria universală, având cele mai bogate meleaguri, o foarte bună situație economică și fiind casa tuturor ființelor care nu erau primite în alte regate  sau a cărora existență era respinsă. 

       În acest regat am crescut eu, Aurelia Del Rano, unica fiică a părințiilor mei. În viață nu aș putea spune că nu am avut înțelegere din partea familiei mele, dar nu am apreciat asta, de ce? Pentru că existența mea parentală era deja pătată de viața mea anterioară de o familie disfuncțională. Iar în momentul acesta îl înviniuiesc pe zeul care m-a trimis în această lumea cu amintirile din viața anterioară, deoarece nu m-am putut bucura de această viață, nu am putut simți iubirea familiei mele.

    Sincer cred că sunt o ființă care nu merită să fie iubită, în viața mea anterioară nimeni nu m-a iubit sau cel puțin nu m-a iubit în felul în care mi-am dorit. Așa că ajunsă în noua viață, am fost o cochilie de om până l-am întâlnit pe Alexander Iulius Zirana, am crezut că acest om este iubirea vieții mele, așa că, am ajuns să fiu obsedată de simpla lui prezență, iar când privirile ni se întâlneau mă topeam, cochilia mea se umplea cu un sentiment cald pe care nu-l simțisem niciodată până în acel moment. De aceea am făcut tot ceea ce am putut să fiu lângă el, am călcat pe oamenii care aveau încredere în mine, mi-am distrus reputația, pătând astfel imaginea famliei mele, dar nu-mi păsa atât timp cât privirile ni se intersectau.

Aș putea spune că m-am simțit cea mai fericită femeie atunci când Împăratul Regirus, tatăl lui Alexander, ne-a binecuvântat căsătoria. Cochilia mea s-a spulberat în acel moment, dându-mi voie să fiu eu în cea mai bună formă a mea, deoarece lângă el chiar voiam să fiu cea mai bună femeie, nu, nu cea mai bună...voiam să fiu perfectă. Astfel am recurs la forme drastice de autocorectură: regimuri, înfometare, am făcut apel la cel mai bun instructor de etică pentru a-mi îndrepta comportamentul, am citit și recitit cărțiile de istorie din biblioteca regală și mi-am mulat personalitatea pe ceea ce el a spus că iubește într-o femeie.

Dar în acest proces m-am pierdut, mi-am pierdut esența fiind obsedată să-l mulțumesc pe omul care acum se află în fața mea, pe tronul lui din aur, în timp ce eu, soția lui, mă aflu pe grămada de bețe, legată de un rug cu o sfoară din rapiță. Ochii îmi erau goli, deoarece am stat aici cât timp familia mea a fost condamnată la spânzurare, le-am văzut corpurile zbătându-se pentru o șansă la viață chiar în fața retinei mele. Mă simt precum ultimul om de pe pământ, deoarece la sfârșitul vieții mele am fost doar o femeie obsedată de el, care și-a dedicat toată viața lui. M-am schimbat pentru acest om, care acum mă privește ca pe un nimic, privirea lui rece și batjocoritoare îmi străpunge corpul și nu mă mai topește ca în trecut, acum mă simt dezgustată de acest om.

Am zâmbit la acest gând în timp ce-l privesc, dar mi-am luat privirea de la el în scurt timp, deoarece am văzut cum se apropie de mine un soldat cu un băț de lemn înflăcărat, am râs. Cred că o iau razna, mi-am sacrificat viața pentru acest om, pentru iubirea lui dar n-am primit nimic în schimb. 

M-am uitat pentru ultima dată la omul pe care l-am considerat acasă, l-am analizat pornind de la părul său blond precum soarele, la ochii săi albaștrii precum cerul, i-am privit straiele regale pe care eu i le-am dăruit când ne-am căsătorit. Nu știu dacă le-a purtat în acest moment doar pentru a-mi amplific suferința sau pentru a-mi demonstra încă o dată că am fost doar o piatră pe care el a călcat pentru putere, iar timpul și iubirea mea nu a contat pentru el.

Am simțit căldură insuportabilă lângă picioarele mele, m-am uitat în jos, iar focul deja începuse să mă învăluie în căldura sa. Mi-am mușcat limba când am simțit focul mușcând din mine cu ardoare. Îmi simt ochii împăienjeniți cu lacrimi, dar mintea mea este goală, sufletul meu este rece, iar corpul meu simte pentru prima dată căldură.

Am măsurat mulțimea cu privirea mea goală, toți mă priveau cu ură, dispreț, dezgust, dar am zâmbit când i-am privit. Urâți-mă mai mult, vă rog...

În acest moment de suferință îi aud râsul melodios al "soțului" meu, m-am uitat din nou în direcția lui...ce nu făceam în trecut pentru acel râs, dar acum în fața mea, în ziua propriei mele morți îmi văd soțul alături de femeia pe care o iubește. Îl văd cum o trage cu nerușinare în poala acestuia, în timp ce eu stau pe acest rug și ard pe interior și exterior. Vreau să-mi duc mâinile instinctiv la pântece, dar nu puteam, deoarece sfoara îmi limita mișcările...Ce zi minunată, o zi în care Alexander Iulius Zirana își arde pe rug soția de 5 ani și pe copilul său nenăscut, în timp ce el stă lângă femeia pe care o iubește.

Am vrut o iubire precum în povești și am primit una, dar nu eram în rolul principal, în schimb eram caracterul enervant care încearcă să despartă  cele două personaje principale. Vreau doar liniște, nu doresc să mă mai trec prin acest chin încă o dată. Simt cum focul se ridică și durerea mea este amplificată din ce în ce mai mult, dar nu țip, nu plâng. În schimb rămân într-o liniște totală în timp ce privesc intr-un punct. Vreau să  se încheie această suferință cât mai repede, nu doresc să mai exist, îmi este rușine de existența mea. Mi-am trădată familia, oamenii care aveau încredere în mine, iau șansa la viață a copilului meu și lista poate continua...

Am simțit cum focul începe să-mi învăluie fața, părul lipindu-se de pielea mea deja mistuită de foc. Am simțit durere, o merit, merit asta din plin. Voiam să țip deoarece durerea a devenit insuportabilă, dar nu mai puteam spune nimic. Focul mi-a luat vocea, privirea, îmi distruge simțul tactil, în nările mele simt miros de carne arsă, carnea mea arsă...iar auzul, aud vocea poporului, dar mai ales îi aud vocea lui Alexander în ultimele mele clipe de viață.

-O dată cu pedepsirea acestei familii de trădători, vreau să anunț că, Aurelia Del Rano nu mai este soția mea, în schimb, noua mea soție, mama a acestui popor va fi Sophia Hriniros.

Când  Alexander a terminat acest mic anunț al lui, am auzit ropotul de aplauza care a fost urmat și de aprobarea poporului în vederea alegerii pe care a făcut-o acesta.

Cu aceste ultime cuvinte auzite, îmi pierd conștiința, intrând într-un abis liniștitor, fără durere.