Prințul Infernului

Capitolul 2 * Pădurea Corbilor*

Observ cum lumina își face apariția pe fereastra micuță și realizez că se apropie dimineața. Toată noaptea m-am zvârcolit. Oare îmi pierdusem mințile sau Lucian chiar era acel Lucian? Nu avea nicio noimă deoarece Azrael nu avea copii, nu-i putea avea deoarece era ce era. Un zvon umbla printre Luptători acum ceva ani că Îngerul ar avea un fiu însă nu a dat nimeni crezare născocirii.
Până astăzi.
Mă ridic în șezut și ridic cuvertura de pe mine încercând să mă ridic în capul oaselor. Rana din abdomen se vindecă și deja cad copcile. Vindecarea mea este mai rapidă decât a unui Luptător sau Demon din cauza sângelui care-mi curge prin vene astfel că, în câteva ore sunt ca nouă. Trebuie să-l găsesc pe Lucian și să-l oblig să vorbească înainte de a mă întoarce în conac. Oh, Andreius va fi furios pe mine dar să nu-și închipuie că eu nu sunt. Mi-a ascuns antrenorul astfel silindu-mă să o fac singură cu fratele meu. Existau momente când aș fi ucis pentru un antrenor însă m-am descurcat.
Tiptil, pășesc spre ușă și constat ușurată că e deschisă. Apăs clanța metalică și ies într-un hol micuț și întunecat. Unde naiba sunt luminile? Pereții casei sunt făcuți din lemn și nu există prea multe ferestre să-mi dau seama unde mă aflu mai exact. În capătul holului observ o ușă întredeschisă și pășesc pe vârfuri spre ea. Trag puțin cu urechea însă nu aud niciun zgomot. Oare unde dispăruse Lucian? Era musai să-l găsesc,nu numai să-mi răspundă la întrebări dar și să aflu unde mă aflam și cum mă întorceam acasă. Împing ușa care scoate un sunt slab și mă trezesc într-un alt dormitor. Hm? Poate că este la duș. Apa nu se aude însă curgând și cu un oftat fac stânga împrejur izbindu- mă de un corp solid.
-Mă căutai, Nysaa?
Băga-mi-aș! Mă uitam fix la ochii ca un Ing și Yang. Avea șuvițele umede ca după duș prinse într-o coadă la spate. Câteva rebele îi mângâiau chipul și îmi dau seama că mă izbisem de un trup gol. La dracu! Purta doar o pereche de pantaloni crem croiți pe soldurile și picioarele lui. Era din nou desculț. Corpul ii era acoperit de cerneală neagră conturând tatuaje formate din linii spiralate pe brațe și pectorali. Mă domina înălțimea lui cu doua capete mai înalt decât mine și nu mă puteam opri din holbat. Oare ce însemnau acele tatuaje? Pielea mă furnică și degetele mă mănâncă din dorința de ai atinge brațele tatuate.
- Vezi ceva ce-ți place?
Ridic privirea la el și nu-mi vine să cred. Mă fixează jucăuș și oarecum mă intimidează. De la tipul misterios și timid a trecut brusc la o atitudine de aroganță îngâmfată. Pufnesc ca un bărbat fără maniere și îi fixez ochii.
- Unde mă aflu?
- Pădurea Corbilor!
Mijesc ochii și mă încrunt la el.
- Pădurea aia este sigilată, nimeni nu intră, nimeni nu iese!
- Și totuși uite-ne in inima Pădurii.
- Lucian...
- Nysaa...
Îmi las privirea să-mi coboare și răsuflu întretăiat. Ceva nu se leagă. Pădurea Corbilor era împrejmuiră de un sigiliu sacru, pus de către primii Îngeri pentru a ascunde sălbăticia din ea. Multi credeau că de fapt aici era iadul, creaturile existente în Pădure erau mai periculoase decât Demonii. Acundea Hibrizi. Vrăjitori. Djini, stafiile oamenilor care au murit în ea plus multe altele. Se credea că aici și-a găsit sfârșitul Lilith când a scăpat din iad și a fugit spre râul din labirintul de ulmi ai Pădurii. Oare învățăturile mele erau doar minciuni gogonate? Daca Andreius știa de toate astea și ne mințise pe toți? Dar cu ce scop?
Două degete îmi ridică bărbia și mă silesc să privesc spre Lucian.
- La ce te gândești?
- Toate astea nu au noimă. Ce se petrece, Lucian, spune-mi adevărul.
- Ce vrei să-ți spun? Mă furnică bărbia și o căldură îmi străbate trupul din cauza aproprierii. Degetul lui mare începe să-mi mângâie pielea și hormonii mei încep să țopăie. Dumnezeule! Mă privea așa de intens încât am înghițit în sec. Se apleacă spre mine și îi simt răsuflarea caldă pe buze. Ne despart câțiva centimetri ca buzele noastre să se unească. Nu mă mișc, așteptând să văd ce vrea să facă. Pare că duce o lupta cu el însuși trecând cu privirea de la ochii mei la buze.
- Lucian...
Oftează și mă eliberează îndreptându- se spre dulapul de lângă pat. Scoate un tricou și și-l trage pe trup ascunzându-i tatuajele de pe pectorali.
- Îmi pare rău. Spune și golul din privirea lui cască un hău in stomacul meu. Pare așa de vulnerabil in momentul ăsta încât picioarele mă poartă singure spre el. Ca o forță care mă atrage spre acest bărbat și care îmi întunecă judecata.
- Chiar ești fiul lui Azrael?
Ridică privirea atât de repede încât mă derutează. Furia pune stăpânire pe el și o venă incepe să-i pulseze pe gâtul înconjurat de lanțuri. Observ și pe gat un tatuaj. Un lup. Hm...
- Monstrul ăla nu e tatăl meu! Răcnește și am impresia că ochiul negru se întunecă și mai mult.
- Atunci nu ești acel Lucian?
- Sunt, Nysaa, dar nu sunt fiul tatălui meu.
Oare nu se înghițeau unul pe altul? Avea logică deoarece Lucian devine și mai nervos atunci când se răsucește și se îndreaptă spre fereastra dormitorului.
- Ești Luptătorul cel mai de temut, Lucian, acum înțeleg de ce te căuta pe tine Andreius.
- Probabil a aflat cine sunt dupa și a fost atât de scârbit încât nu m-a lăsat să mă apropii de tine. Se întoarce brusc și tot aerul din plămâni mi se blochează in gât. Te urmăresc de șase ani, Nysaa, dar nu mi-am permis sa mă apropii. Te-am văzut luptând și învingând până ieri când am intervenit.
Îmi cade maxilarului pe jos. Lucian a fost umbra mea atâția ani iar eu habar n-avem. Nu știu dacă să fiu furioasă sau recunoscătoare.
- Nu cred că asta a fost motivul,la urma urmei știa pe cine caută,nu? Altceva trebuie să-l fi făcut să se răzgândească.
Dacă îl cauta pe Lucian atunci normal că îi știa arborele genealogic. Andreius este plin de secrete păstrate cu prețul vieții. Nimeni nu se apropie de el la mai puțin de doi metri înafara de mine. Însă nici Andreius nu știe ce a crescut de fapt sub aripa lui.
Îl aud pe Lucian înjurând in barbă și mă trezesc langa el. Îmi așez palma pe brațul lui și îl simt cum se încorporează sub atingerea mea.
- Cine ești de fapt?
Îl întreb sperând că va fi sincer. Parcă nu mai credeam în zvonurile despre fiul lui Azrael. Temutul Luptător autentic creat pentru a aduce apocalipsa sufletelor. Acel Luptător Lup cum i se spunea parcă nu avea nimic în comun cu acest Lucian din fața mea. Zvonurile erau trase dintr-o legendă străveche care anunța nașterea primului fiu al Îngerului Morții, aducător de moarte al sufletelor. Se credea că Luptătorul Lup se va ridica și va fura toate sufletele de pretutindeni înlănțuindu-le in Purgatoriu.
- Sunt un proscris, Nysaa, asta sunt.
- Azrael te-a exilat nu-i așa?
- Da. M-a închis în Pădurea asta crezând că nu voi putea ieși sau supraviețui.
Dumnezeule! E posibil ca propriul părite să te lase hrană pentru monștrii? Oare Pădurea îi făcuse acea cicatrice de pe ochiul cel alb? Sau altceva din aceast iad îl atacase? Cum putea ieși din Pădure fără să rupă sigiliul? Aveam atâtea întrebări încă mă luau cu asalt și îmi încingeau creierii. Îl privesc pe sub gene și observ că ochii îi erau ațintiți pe fereastră. Mâna mea se odihnea in continuare pe brațul plin de tatuaje. Avea pielea caldă și catifelată, mirosul lui era prea puternic pentru simțurile mele. Mirosea a iarnă și a mosc, un parfum care mă amețea și îmi gâdilă nările.
- Dar de ce să te fi întemnițat aici?
- Pentru că sunt o dezamăgire, pufnește și se încruntă. Nu m-am supus lui și astfel s-a debarasat de mine. Nu putea să mă ucidă așa că a hotărât să mă închidă aici, sperând ca spiritele Pădurii să mă distrugă. S-a înșelat însă.
- Cine ți-a lăsat cicatricea?
Curiozitatea mea putea să ducă la extremă câteodată. El zâmbește dar zâmbetul nu i se reflectă și în ochi. Două gropițe ies la iveală în urma zâmbetului iar eu îl privesc ca și cum n-am mai văzut niciodată un purtător de penis. Trebuie să mă concentrez.
- El mi-a făcut-o.
- De ce?
- Ți-am spus, l-am sfidat,nu m-am supus și a încercat să mă ucidă dar n-a putut.
O altă întrebare mă macină dar mi-e teamă de reacțiea lui dacă îi voi da drumul întrebării. Nu as vrea sa se simtă ca un experiment sub ochii unui om de știință. Totuși întreb cu glas șoptit:
- Ochii tăi...
- Știu ce vrei sa întrebi. Da, Nysaa, ochii mei sunt negrii. Au fost. Cel alb este orb.
***
Mai târziu ieșim din casa lui care se dovedește a fi de fapt o cabană și mă trezesc înconjurată de copaci pretutindeni. Văd o mașină alături, un SUV negru care pariez că-i aparține. Cum vom ieși de aici? Se pare că urma să aflu. Îmi deschide portiera și urc în mașina cu geamuri fumurii, mirosind puternic a el. Ocupă după câteva secunde locul pasagerului și învârte cheia în contact. Mașina se trezește la viață cu un geamăt puternic care face ecou în Pădurea Corbilor.
- Puneți centura,Nysaa.
Ii arunc o privire și fac întocmai cum mi-a cerut. Poate daca era altcineva aș fi pufnit și m-aș fi opus doar din simplul fapt că nu suport sa mi se de-a ordine. Dar nu de data asta. Lucian mă afecta într-un mod pe care nu-l puteam înțelege. Era dulce la vorbă iar privirea lui asupra mea parcă mă dezbrăca de haine. Aveam un ciudat sentiment să-i fac pe plac. Îmi plăcea.
- Unde mergem?
- Te duc acasă.
- Te deranjează dacă îmi arăți Pădurea? Am fost fascinată de ea încă de mic copil.
Mai exact de când m-a adoptat Andreius la vârsta de unsprezece ani dintr-un orfelinat din afara insulei.
- Pădurea este prea periculoasă.
- Știu să mă apăr, Lucian, n-am nevoie de bonă.
- Știu însă eu credeam că vrei sa mergi acasă.
Voiam dar voiam și să văd Pădurea și misterele ei. Poate voiam să mai petrec și timp cu el. Poate.
- Dacă aș da ochii acum cu Andreius, probabil ne-am lua la ceartă așa că vreau sa mai amân puțin inevitabilul.
- In regulă!
Bagă mașina în viteză și accelerează lăsând cabana in urmă. Observ că și aici era iarnă și zăpadă iar copacii îmbrăcați în gheață erau de o frumusețe orbitoare. Strâng puloverul pe mine și privesc fascinată cum lumina soarelui reflectă lumina în gheața de pe copaci.
- Ți-e frig?
- Puțin, recunosc și trag cu ochiul la el. Dă căldura mai tare în mașină și îi urmăresc mână cum apasă pe butoane apoi și-o sprijină de schimbător. Avea palme mari, cu degete lungi iar mintea mea deja o luase la vale. Mă gândeam cum ar fi sa simt degetele alea pe mine, mângâind și dezmierdând pielea pe care o simt cum mi se încinge.
- La ce te gândești?
Rahat! Sper doar că nu putea citi gânduri pentru că în caz contrar as fi sărit din mașină și aș fi luat-o la goană.
- La nimic. Spun și sper să mă creadă.
- Hmm...
E tot ce spune și după câteva minute oprește mașina într-o poieniță. Locul se umple repede de o ceață densă și albicioasă. Aud păsările cum își părăsesc cuiburile și o iau în zbor departe de noi și de ceață.
-Haide, vreau să îți arăt ceva.
Îmi desfac centura și fără să ezit deschid portiera și îl urmez. Locul avea ceva ciudat care îmi trezea un sentiment ca și cum aș fi privită de o sută de perechi de ochi. Un fior de gheață îmi urcă pe coloană și mă țin cât mai aproape de Lucian.
- Ăăă.. Lucian..
Aud un foșnet în stânga și mă pregătesc de întâmpinarea a orice o fi fost acolo. Lucian își așeză o palmă pe umărul meu și strânge puțin în semn de calmare. Îl privesc pierdută și un mârâit îmi întoarce privirea spre ceața densă.
- Relaxează-te, nu te-am adus aici să-ți fac felul.
- Ah, nu?
Ii vad chipul cum i se îmblânzește și îmi zâmbește.
- Uită-te la ceață.
Și mă uit. Mârâitul se aproprie iar din ceața groasă pășesc o pereche de lăbuțe. Nu, nu lăbuțe. Labe enorme, cu gheare ascuțite și acoperite de o blană albă ca zăpada. Doi ochi albaștri ca ghețarii își fac apariția și mie mi se urcă fierea in gât. Un lup enorm cât un leu își face apariția iar ceața se risipește.
-Ăăă...
- Vino, fetițo. O îndeamnă Lucian iar matahala se apropie precaută de noi. Ea este Makela. Te poți apropia mai mult, Nysaa.
Mă apropii de lupoaica enormă și mă lipesc de Lucian.
- Este un lup! El râde de mine iar mie îmi sare muștarul. Cât îi va lua până ne va mânca?
- Makela nu mănâncă Îngeri, Nysaa.
Futu-i! Tocmai m-a făcut Înger? Îți văd aura Nysaa, știu că nu ești om sau Luptător pur-sânge.
Ok. Ce puteam să mai zic? Doar era fiul lui Azrael, normal că vedea aure și suflete. Dar eu nu eram nici pe departe un Înger.
- Deci, pădurea ascunde doar lupi uriași? Nu monștri? Sau Djini?
- Pădurea este mai periculoasă decât îți poți imagina, mai ales la miezul nopții, acum însă, suntem în siguranță.
- Cine este lupoaica?
Un surâs ii apare lui Lucian in timp ce mângâie botul lung al animalului. Avea ceva in privire când privește lupoaica aceea, ceva ca recunoștința sau poate mă înșelam.
- Makela, m-a ajutat să supraviețuiesc Pădurii când am fost exilat de Azrael. Spune și întorc privirea de la el la lupoaica care acum se așează lângă Lucian cu un scherlăit aproape de durere. Oare era bolnavă? Aveam treisprezece ani când el a hotărât să mă arunce aici. Îmi amintesc că era o iarna geroasă, eram desculț și flămând iar ochiul drept îmi sângera groaznic. Deja nu mai vedeam cu el chiar din acea noapte. Makela m-a găsit lângă sigiliu și m-a acoperit cu trupul ei astfel salvându-mi viața de la hipotermie. M-a târât până în bârlogul ei de peste rău și m-a hrănit, a avut grijă de mine. Mi-a arătat pădurea și m-a scos din atâtea morți încât ai râde dacă ți-aș enumera. Makela este bătrână acum, simt că este pe moarte, încă de ceva timp caut un antidot s-o vindec însă nu exista. Nu o pot lăsa să moară, Nysaa, nu pe ea.
Lacrimile încep să-mi împingă spre suprafață și cutia toracică îmi strânge inima. Dumnezeule! Prin câte putea să mai treacă Lucian și totuși să zâmbească? Era o poveste copleșitoare și înțelegeam acum atât de multe și totuși atât de puține. Lucian era un mister pe care aveam de gând să-l descopăr. Îmi simt prima lacrimă cum îmi despică obrazul înghețat și tremur. Lucian se apropie de mine și-mi șterge lacrima dezertoare acoperindu- mi obrazul cu palma lui caldă.
- Eu...spun și mă uit în ochii lui atât de triști încât mă strânge inima in piept. Îmi pare așa de rău...
- Hei, șoptește și îmi dă capul pe spate să-l pot privi mai bine. Este in regulă. A trecut de mult.
- Tatuajul de pe gât? Are legătură cu Makela nu-i așa?
- Oarecum. Asta este o poveste pentru altă dată.
Lupoaica îmi distrage atenția și o urmăresc cum pășește șchioapă spre ceața care s-a adunat din nou în jurul nostru.
- Ceva a speriat-o. Lucian privește în jos la mine și strâng din dinți. Oare mai era cineva cu noi?
O mișcare face tufișurile să se miște și din instinct îmi caut sabia. La naiba cu sabia mea! Cel mai sigur am scăpat-o în lupta cu Demonul înainte să leșin.
- Orice ar fi acolo, pare că ne urmărește, spun și îmi lipesc spatele cu cel al lui Lucian,rotindu-mi privirea spre orice ar fi acolo.
Din dreapta aud din nou un foșnet și-l simt pe Lucian cum se încordează in spatele meu.
-Cel mai sigur este o stafie sau un Djin, zice Lucian și mie îmi crește adrenalina, răspândindu-se in sângele care-mi curge cu viteză. Cel mai bine ar fi sa ne întoarcem la mașină.
Mă ia de mână și pornim iute spre SUV-ul lui. Ne ocupăm locurile in grabă și trântim portierele după noi.
- Tu le poți vedea?
- Da. Sunt spirite deci le vad însă sunt periculoase. Pădurea este teritoriul lor.
Aveam un sentiment ciudat care îmi spunea că nu este ultima dată când voi călca în Pădure Corbilor.