Soarele din Infern

Capitolul 3

PENELOPE

            Timpul meu era limitat.

            Aș fi făcut orice să pot înlocui o singură secundă din viața mea cu o oră din trecut în care nu știam ce înseamnă să joc la mai multe capete și nici ce înseamnă să activez un nucleu de durere care poate să distrugă tot. Însă ăsta era rezultatul unor alegeri premeditate, alegeri care știam că mă vor aduce în acest punct, fiindcă niciodată nu au fost făcute cu voința mea. Acum nu mai rămânea decât să scot ultimele arme pe care le mai aveam ascunse sub haine și să mă îngrop singură în locul în care mi-am pierdut deja jumătate din inimă.

            În trecut.

            Timpul nostru se scurgea printre două fire de ață.

            Problema era că timpul nu-mi aparținea doar mie ci și fiului meu Zayn, care se afla în pericol tot din cauza mea.

            — Cred că e momentul să apelezi la ajutorul părinților tăi, mi-a spus Helena din colțul bucătăriei sale mici.

            Se plimba agitată dintr-un colț în altul, rozându-și unghiile de frică. O luasem atât de tare prin surprindere cu apariția mea în mijlocul nopții, încât nu apucase nici măcar să se îmbrace. Doar își luase deasupra rochiei de noapte un halat gros, de iarnă, chiar daca vremea nu era atât de răcoroasă. Sau poate că era foarte frig și eu nu simțeam decât flăcările nebune din venele mele.

            — Tatăl tău ar știi exact ce trebuie să faci, doar o bătaie scurtă din degete și totul ar revenii la normal.

            Nu eram atât de convinsa. Tatăl meu își dorea foarte tare să nu mai fie un ticălos, doar că nu reușea mereu asta, aproape niciodată. Faptul că oamenii îl priveau ca pe Dumnezeu mă enerva și mai tare.

            — Știi că nu pot face asta, i-am spus.

            — Nu poți face asta? a repetat după mine, furioasă. Nu prea mă interesează în momentul ăsta ce poți face și ce nu.

            — Doar adu-ți aminte ce s-a întâmplat! am îndemânat-o eu. Din ce cauza sunt acum aici?

            — Pentru că ai plecat de acasă, a ținut să-mi reamintească, pe un ton ușor certăreț. Pentru că ai renunțat la toată viața ta într-o singură secundă. Pentru că nimic nu contează pentru tine și nimic nu e suficient de serios ca să-ți revii odată cu picioarele pe pământ. Și lista poate continua până mâine dimineața, Penelope.

            Tocmai ea dintre toate persoanele mă acuza pentru cine devenisem. Aproape că mi-a ieșit fum pe urechi de furie.

            — Știi de ce am plecat din casa aia nenorocita? Iți spun eu, pentru că mi-au luat toată inima și au aruncat-o la gunoi, știind că eu nu aș renunța la ei niciodată. Oricât de mult i-aș iubi, pe atât de mult îi urăsc. M-au făcut să aleg și, iți jur, nu există o singură secundă în care să nu regret alegerea mea. Fiindcă uite, Helena, unde m-a adus acea alegere.

             Tăcu din gură, mușcându-și buzele, de parca ar fi fost prima data când aude astfel de lucruri. Nu erau aberații, adevărul din cuvintele mele făcea ca durerea să-și piardă sensul. Nu exista ceva mai puternic ca să descrie vulcanul arzător din mine.

            Mai bine îmi tăiam un deget și îl mâncam de buna voie decât să le arat cât de prost o duceam. Plecasem de acasă acum cinci ani că să le demonstrez că pot exista și fără ei în spatele meu. Da, aveam o zi proastă sau chiar mai multe, dar asta nu însemnă că trebuie să fug în brațele lor.