Soarele din Infern

Capitolul 4

ARES

În trecut

Foile mi-au alunecat din dosar când am intrat în salonul de tatuaje al lui Wren. Două zile pe săptămână încercam să țin pasul cu ardoarea din mine de a învăța cât multe lucruri despre tatuaje, era pasiunea mea, visul meu de a reuși.

Nu aveam niciun viitor, nicio direcție spre stânga sau dreapta care m-ar fi putut ajuta să reușesc, cel puțin nu cu studiile mele banale. Nici măcar nu terminasem liceul, dar știam că nu aveam să trec anul și nici să obțin o medie satisfăcătoare pentru a mă înscrie la universitate. Dacă mă întrebai pe mine nici măcar nu aveam gânduri pentru universitate, nu în acel moment.

În schimb, lumea artiștilor era mare, densă și opulentă. Tatuajele mi-ar fi oferit oricând o cale de a obține bani, fie că desenam pe pielea unor pușcăriași sau oameni de afaceri, aș fi reușit să devin un Ares mai bun și să strâng bani. Să las în spate mizeria din acest oraș devenise o obsesie.

De aceea eram ucenic la salonul lui Wren. El era unul dintre cei mai buni tatuatori din Boston, mă simțeam puțin flatat după ce îi trimisesem un email cu portofoliul meu, expunând câteva dintre schițele mele digitale. Mă contactase imediat și fusese de acord să mă instruiască și să-mi arate bucățele din universul lui.

Speram să fiu ca el într-o zi. Să nu mă intereseze nimic mai mult decât timpul. Banii să fie ultima mea problemă. Momentan banii erau principala mea problemă.

În ziua aceea de miercuri am ajuns mai devreme cu jumătate de oră, bănuiam că nu avea să fie nicio problemă, Wren a fost mereu amabil cu mine. Spre deosebire de celelalte dăți, salonul era gol acum și întunecat, doar câteva lumini se jucau deasupra întunericului, luminând ușa de la capătul salonului.

M-am aplecat pentru a-mi aduna foile căzute pe jos, exact când un glas răgușit a țâșnit de după ușă.

— Ți-am spus dracului să nu te joci cu focul atunci când suntem pe teren! Nu pot să cred că ne-au tăiat calea.

Era glasul lui Wren, părea că e destul de furios pe oricine s-ar afla în biroul lui. Discuția lor a continuat destul de aprinsă și mi-am dat seama că nu fusesem auzit când intrasem.

Mi-am strâns dosarul în pumn, pregătit să aștept afară, însă bubuitura următoare mi-a declanșat un stol de fiori în stomac. Ceva aterizase cu putere în perete și s-a împrăștiat pe podea. Speram să nu fie capul celui care îl înfuriase pe Wren. Nu îl auzisem niciodată atât de furios.

— Îmi pare rău, Alfa! Nu știu cum s-a întâmplat să afle ticăloșii că transportăm marfa exact în noaptea în care ne îndreptam spre L.A. Totul a mers conform planului, ba chiar aveam alibiul perfect.

Cine naiba era Alfa și despre ce marfă era vorba?

— Aveam alibiul perfect. Aveam, idiotule! a hârâit vocea lui Wren. Nu mai avem nimic acum, nu mai avem marfa și nu avem dracului nici banii pe care îi așteptam.

— La naiba, omule! Nu ești singurul care a pierdut ceva, oamenii mei sunt devastați, cu siguranță nu vor mai vedea lumina zilei cinci ani de acum înainte. Cel puțin noi nu am fost descoperiți.

— Momentan. Cât de sigur ești că nu te toarnă? a întrebat stresat sau agitat, era greu să-mi dau seama.

Parcă nu era omul cu care petrecusem atâta timp între pereții acelui loc. Wren era altă persoană, cineva pe care nu-l cunoșteam și eram sigur că nu voiam să o fac.