Soarele din Infern

Capitolul 2

ARES

În trecut

           — Nu fi ipocrit! Nimeni nu ar rata o șansă ca asta, noi de ce am face-o?

            Șansa despre care vorbea Cole de câteva zile încoace nu exista real în lumea noastră. Preferam să nu mă solicit cu iluzii false și nici să caut lumina de la capătul tunelului într-un loc în care prezența mea era interzisă.

            — În primul rând, dacă eram ipocrit te dădeam afară din casă din momentul în care bețivul de taică-tu te-a rupt cu bătaia ultima dată. În al doilea rând, încă nu am reușit să trec ultimul examen la chimie, ceea ce înseamnă corigență. Și nu în ultimul rând, adu-ți aminte din ce lume facem noi parte.

            Cu o urmă de regret în glas și cu o apăsare sordidă în inimă, am aruncat notițele inutile de perete și m-am ridicat la marginea patului. Nu mă puteam concentra deloc din cauza lui. Cole stătea în șezut pe podea, acolo unde dormea de aproape o lună de zile. Uram să-i spun adevărul pentru că știam cât de mult îl rănește, dar nici nu puteam să-l privesc cum se scufundă într-un morman de speranțe mincinoase. Asta l-ar fi distrus mai tare decât orice iluzie, iar eu eram prietenul lui, nu puteam să permit una ca asta.

            Adevărul era că trecusem prin prea multe în ultimul an ca să mai pun și acum bețe pe foc, moartea bunicului care a rupt din temelie toată forța acestei familii sau, mă rog, ce a mai rămas din ea, datoriile în care eram scufundat la doar șaptesprezece ani, boala bunicii care se agrava pe zi ce trece și job-ul de rahat care îmi ocupa majoritatea timpului. Îmi era teama să ies afara din cochilia mea și să smulg tot răul de la rădăcină când nici măcar nu știam daca răul meu avea vreo rădăcină.

            Ceea ce nu puteam schimba cu siguranță erau numele noastre. Ăștia eram noi, Cole și Ares din fundul unui ghetou ponosit din Boston, unde oamenii se transformaseră în animale de vânătoare ca să poată păstra același ritm cu ceilalți oameni. Ceea ce îmi cerea el să fac era sub orice barieră a normalității noastre.

            — În primul rând, nu este casa ta. E casa bunicii tale și ea mă iubește de când te-am bătut și ți-am furat banii în urmă cu doisprezece ani. În al doilea rând, liceul unde mergem e de rahat, nu ar trebui să-ți pese atât de mult dacă absolvi sau nu, iar în ultimul rând, lumea în care ne-am născut nu trebuie să fie și lumea în care acceptam să murim.

            S-a ridicat în picioare, deschizând dulapul pe care acum îl împărțeam.

            — E doar o petrecere, Ares, a încercat să-mi explice.

            — O petrecere unde noi nu suntem invitați.

            — Un amic de-al lui Nathan l-a invitat pe el, Nathan m-a invitat pe mine, iar eu te invit pe tine. E simplu.

            Mi-am mușcat buzele, încercând să caut un argument suficient de puternic care să-l facă să renunțe la ideea asta proastă.

            — De ce insiști atât de mult să mergem la petrecerea unor puștani care au bani mai mulți decât vom avea noi vreodată? Vrei să îi prostim și să le luam banii? Vrei să îi speriem și după să ne caute politia? Cole, am deja prea multe probleme ca să mă gândesc daca vreau să mor în pușcărie sau în vreun șanț.

            Oftând, s-a întors spre mine cu un tricou în mână.

            — Nu mergem ca să furam, a clarificat. Mergem să cunoaștem oameni noi, nimeni nu trebuie să știe că locuim în groapa asta de gunoi.