În pustietatea vastă a sufletului meu,
Simt căldura aridă a zilelor fără de sfârșit.
Aici, răsar flori uscate și visuri căzute,
Într-o peisaj de neliniște și uitare.
Vântul suspină printre ruinele tăcerii,
Șoptind ecouri de amintiri șterse.
Orizontul e o linie subțire,
Pietrele arse de soare își spun povestea,
Cu fiecare fisură ca o rană adâncă.
Aici, umbrele se pierd în propria lor neliniște,
Într-un dans al singurătătii
În mijlocul pustietății, gândurile se rostogolesc,
Ca stihii nebune în haosul inimii mele.
Sufletul meu strigă după alinare și lumină,
În această țară a uitării și dezolării.
Dar chiar și în cea mai aspră pustietate,
Rămân semințe de speranță și renăscare.
Căci din fiecare colț întunecat al ființei mele,
Poate înflori o oază de înțelegere și iubire.
