Într-un dans tăcut cu umbrele nopții,
Rătăcesc prin labirintul singurătății,
Prin alei neumblate ale gândurilor mele,
În căutarea unui sens ascuns și dezmorțit.
În umbra unui copac bătrân și tăcut,
Aștern pași pe frunze căzute și uscate,
Înălțându-mi privirea către cerul înstelat,
Acolo unde inima mea se simte sălbatic.
Prin pajiști pustii și câmpuri îngălbenite,
Îmi simt pașii răsunând în liniște adâncă,
Cu fiecare pas, simt cum timpul își pierde urma,
Și sufletul meu se rătăcește fără teamă.
În tăcerea ce mă învăluie ca o mantie,
Aud ecouri ale vechilor povești,
Desfășurate sub cerul vast și nesfârșit,
Așteptând să fie descifrate în noaptea aceasta.
Acolo, în mijlocul singurătății,
Găsesc o prezență caldă și plină de grație,
Eul meu profund, de care mă agăț ca de un refugiu,
În ocolul tăcut al singurătății, descopăr libertatea mea adevărată.
