B&C

C7: O piesa dintr-un puzzle de 1000

8:30, 19 Septembrie

Sunt intr-un salon spatios cu o masa de 12 persoane in centru. Nimeni nu e inca treaz dat fiind ca e duminica; nimeni in afara de mine si Fabian. Mi-a aranjat ceva de mancare pana vin si restul si le-a asezat pe masa fara sa scoata un sunet. Doar sa inclinat usor si a plecat. M-am uitat la farfuria de sticla fumurie pe care era un croissant pudrat cu zahar si la farfuriuta mai mica de langa pe care era o ceasca cu ciocolata calda si langa era lapte si caramel topit in doua forme din aceeasi sticla fumurie. As fi vrut sa fi apucat sa-i multumesc. O fac in gand si ma decid sa mananc, rememorand evenimentele de noaptea trecuta in tacere.

In mod ciudat, nu sunt atat de frapata pe cat as fi considerat normal intr-o situatie ca si cea de seara trecuta, daca se putea vorbi de o reactie standard al normalitatii in cazul de fata. Am decis ca pentru cercetarea mentala a evenimentelor ciocolata mea calda necesita si laptele si caramelul.

Nu apuc decat sa amestec odata in ciocolata pana ce un scrasnet slab de usa ma anunta ca nu mai sunt singura in camera. Spre usurarea mea, nu e Selina. Sunt sigura ca nu am starea necesara inca de a da ochii cu ea. Sebastian imi ofera un zambet ce ar fi dorit sa fie mai energic dar cearcanele fine albastrui-movalii ii umbreau ochii albastrii inca jumatate adormiti. Bluza neagra cu maneca lunga si decupaj larg atarna intr-o oarecare dezordine peste umerii lui completand imaginea haotica a parul lui pe care parea ca avusese o tentativa sa-l aranjeze dar cel din urma cel din urma parea de asemenea sa fi fost suta la suta decis sa-i tina ochii semi acoperiti parca intr-un mut acord cu posesorul de a mai dormi oricat de putin in plus. Isi trage un scaun in fata mea si isi opreste un cascat inainte ca acesta sa apara si murmura cu voce joasa un 'buna dimineata'.

Fabian veni pe nesimtite si ii aduse lui Sebastian cafea si zahar dupa care disparu din nou dupa un schimb de zambete de multimire si respectiv incuviintare cu Sebastian. Cafeaua pare sa-si fi facut efectul magic asupra somnului ce inca il bantuia caci dupa vreo doua guri si o mana dusa prin par, pare treaz. 

-Te simti ok?

Raspunsul meu intarzie sa apara cat timp mintea mea proceseaza. Incuviintez usor din cap.

-Presupun ca ai multe intrebari iar Raine nu-i chiar persoana cea mai potrivita sa le dea un raspuns. Lua o gura de cafea ca si cum simtii nevoia ca subiectul necesita inca putin mai multa concentrare si rotite bine unse dupa care completa: chiar daca probabil vreo duzina il privesc in mod direct.

-As prefera sa le clarific eu, mersi Seba. Raine se strecura pe usa intr-un tricou si jeansi negrii si se planta pisiceste pe scaunul de langa mine.

-Desi mi-ar placea sa stiu de ce ma dor incheieturile si gleznele asa de rau...

Sebastian isi ascunse reactia in spatele unei masti impasibile, oricare ar fi fost aceea, ca si cum brusc sprafata cafelei din ceasca era cel mai interesant lucru din camera la momentul respectiv. Eu m-am foit in scaun, brusc cumva...anxioasa readucandu-mi aminte senzatia propriilor incheieturi stranse peste suprafata usii. Probabil fata mi se inrosise ca o reactie naturala dar daca Raine a observat a preferat sa nu invarta cutitul in rana si s-a scufundat in scaun cu o atitudine demna de un pisoi abandonat intr-o cutie de carton. Imaginea vizuala era si mai pregnanta, dat fiind faptul ca urechile care inca nu disparusera din crestetul capului i se pliara fin pe spate si coada i se zbatea slab pe langa picior.

-Imi aduc aminte doar ca... S-a uitat usor jenat spre mine ca un 'scuze' mut. Am scuturat usor din cap si i-am pus o mana pe umar.

-E ok, nu erai tu. Si n-ai facut nimic prea rau. Ma sperii greu sa stii. Am zambit semet. Parea sa se fi destins putin. I-am multimit in sinea mea lui Fabian pentru distractia de la subiectul putin prea greu pentru acea ora matinala cand intrase pe usa cu micul dejun si anuntase impersonal absenta doamnei Selina deoarece intevenise o situatie la locul de munca ce necesita imediata ei atentie. Mai bine, mi-am zis in gand. Micul dejun a decurs cu subiecte mai triviale plutin in aer intre noi in schimburi de replici banale care au usurat atmosfera greoaie si expectativa, schimband teorie si strategie in decizii.

-Propun sa lamurim cateva maruntisuri de baza dupa care Raine e liber sa-si ceara scuze in patru labe. spuse Sebastian jumatate serios, jumatate sarcastic dupa ce termina de mancat si isi intrepta pasii spre biblioteca urmat de Raine care parea oarecum imbufnat si incepuse sa-l faca afurisit si protestand impotriva tratamentului de copil mic oferit de fratele mai in varsta. Atitudinea lor ma relaxa. 

-Fie. Raine pufni, dandu-si drumul cu toata greutatea pe canapea, impreunandu-si mainile intre genunchi, coatele sprijinite pe picioare. Sebastian se aseza pe spatarul canapelei ca o umbra in spatele lui ceea ce-l facu pe Raine sa se incrunte usor. 

-Imi stai in cap, Seba...

-Te presez in locul constiintei tale lipsa. Din directia lui Raine se auzi un marait stins si gutural dupa care ofta infrant. Deschise gura sa explice dar isi opri privirea asupra mea doar ca sa se uite spre podea dupa, expresia lui inchizandu-se vizibil, o lupta ducandu-se in sinea lui. Trase subit aer in piept.

-In primul rand, aseara... Nu imi aduc aminte absolut tot dar stiu ca te-am... -trase adanc aer in piept si brusc spuse totul de-odata- tinutuit de usa si gandurile mele erau numai la cum as fi rupt hainele de pe tine si... lucruri pe care nu sunt in stare sa le spun cu voce tare in fata ta acum fara sa nu imi vina sa sap un tunel pana in partea opusa a globului cu mainile goale si sa sar in ea sa nu mai vezi vreodata. Se forta sa o priveasca, vinovat si furios pe sine. Se forta sa continue. 

-Noi...eu inca invat... Sebastian face o treaba geniala cu autocontrolul lui, mereu am fost putin gelos si suparat pe mine... dar jur, jur ca nu sunt asa de, asa de...! Isi muscase limba din cauza nevozitatii si vitezei cu care vorbise si un firisor de sange i se prelinse din coltul gurii, fata schimonosindu-i-se usor intr-o usoara enervare de parca totul se decisese sa fie impotriva lui in ultima vreme. Isi sterse sangele cu dosul mainii, determinat sa nu lase asta sa il opreasca din discurs. Sebastian il privea cu o oarecare mandrie in zambet si cu intelegere in privire. 

-Substanta asta... de cand am fost taiat... ma face sa ma controlez foarte greu. Crede-ma, nu am vrut. Tin la tine ca la o prietena foarte buna, poate chiar mai mult. Si de asta vreau sa stii. Noi suntem diferiti. De oamenii normali. Desi suntem si asta pe jumatate. Cei mai mari dintre noi se cearta in privinta originii noastre; cum ca am fii copii lui Bastet si caracteristicile noastre sunt cadourile ei sau ba din contra, suntem niste experimente blestemate care submineaza natura umana. Bineinteles, sunt unii care ne vor rasi de pe fata pamantului - le e frica de noi sau pur si simplu ne considera ca o rana care nu se mai inchide de care vor sa scape. Cei pe care i-ai vazut erau din ordinul asta care ne vrea morti. Chiar daca noi am ranit sau nu pe cineva. Imi pare rau ca din cauza mea ai fost si tu in pericol; vezi tu, lor nu le pasa daca in drumul lor spre ce e drept oameni nevinovati isi dau viata fara sa stie macar pentru ce. Isi ridica privirea catre mine si ochii i se luminara usor cu o grija calda. 

-Ma bucur...enorm ca esti vie. Nu as fi putut sa traiesc cu gandul ca ei ar fi putut... 

Am simtit nevoia brusca sa il opresc; simteam cumva in propriul piept greutatea cu care mi se destainuia. M-am ridicat putin impotriva logicii mele si l-am imbratisat strans, ingenunchiand in fata lui si luandu-i fata in bratele mele; i-am simtit lacrimile udandu-mi pieptul si urechile gadilandu-mi gatul cu perii lor moi. M-a imbratisat strans in raspuns; o multumire muta pentru acceptarea pe care o primise cand nu se astepta decat la ce era mai rau. Se relaxa in bratele mele, fata lui inrosita de plans ascunsa de privirile noastre in spatele cascadei de par din jurul lui in timp ce imi aplecasem capul peste forma lui si ii mangaiam usor parul. 

-Daca...n-o sa vrei sa ma mai vezi vreodata o sa dispar. As intelege, oricat de mult m-ar durea. spuse in soapta, doar pentru urechile mele desi ea sigur ca nimic nu scapa urechilor lui Sebastian fie pentru faptul ca si el era in aceeasi barca, fie pentru faptul ca el mereu parea sa stie ce se intampla cu o expresie pasiva. 

-Nu vreau sa dispari. Si ma bucur ca mi-ai spus toate astea despre tine; despre voi. Am gesticulat usor catre amandoi in timp ce Raine se desprinse de mine, stergandu-si fata cu dosul manii facandu-l pe Seba sa-si roteasca ochii in cap, scotand fals deranjat un pachet de servetele din buzunar si intinzandu-i-le fratelui sau mai mic si melodramatic. 

-Multumesc. Promit ca o sa ma prezit ca un om normal, bine, cat de normal pot, dupa ce mama o sa imi rezolve antidotul. Oricat de mult urasc sa fiu aici si controlat de ea, suntem totusi o familie si ne ajutam. Am zambit si i-am luat fata in mana, mangaiandu-i usor obrazul inca putin rosu de plans.

-Promit ca o sa fiu aici sa te vad devenind persoana care vrei sa fii. Ca prietena sau ceva mai mult. Nu m-am putut abtine sa nu-l sacai putin, fapt ce i-a adus lui Sebastian un zambet complice pe fata si o expresie ce parea sa spuna 'lua-ti-va o camera'.