Șoaptele Iubirii

Capitolul 6

Dylan

Cum se face că indiferent de ce fac în orașul acesta, ajung lângă singura persoană pe care încerc să o evit? Cumva, ca prin magie sau mai degrabă printr-un blestem, fiecare pas mă aduce mai aproape de ea.

Pe bune, luni seară am făcut acel pact cu mine, ce stipulează că nu ar trebui să mă mai apropii de ea. Iar cu evenimentele din ultimile zile nici nu m-am mai gândit la aceasta, începând cu telefonul de la mama  ce mi-a dat totul peste cap, a început benevol/obligatoriu chimioterapia împotriva cancerului. În secunda aia, am simțit cum totul se năruie, ca și cum se adună furtuna perfectă nu îmi pot permite să înteleg cum singura ființa care încă tine la mine poate trece prin asta, nu mi-o pot imagina întrun pat de spital cu toate aparatele alea lipite de ea.
Primul meu gând? Mia, sora mea de patru ani, care ar fi rămas cu dădaca. Nu aveam cum să las asta să se întâmple, nu după ce a trecut prin iad acum doi ani și nu cu frica ei de separare mai ales că abia a început să vorbească din nou. Și cum nu am de gand să o aduc nici la 50 de metri de orașul ăsta nu pot să o iau la mine așa că am luat-o spre casa familiei mele, aflata la o jumate de oră în afara orașului, să fiu acolo pentru singura rază de soare din familia asta.

Dar treburile din oraș nu așteaptă pe nimeni, și nu vorbesc de facultate sau de internshipuri. E vorba de partea aia din viața mea care de 2 ani tot aduce banii în casă, care ține totul în picioare.

Așa că, între datorie și nevoie, am făcut ce trebuia. Am lăsat-o pe Mia cu bona pentru o noapte, după ce Ghost m-a sunat cu ultimele noutăți de la docuri. Era vorba de o cursă pe care nu mi pot permite să o pierd, nu dacă vreau să păstrez tot ce am clădit aici. Nu e loc de greșeli, nu când fiecare mișcare contează și fiecare secundă e prețioasă. Așa că am pus mâna pe volan și am accelerat, lăsând în urmă orice îndoială.

Evident, viața nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, așa că în fuga mea nebună, inevitabilul s-a întâmplat. Am dat nas în nas cu rahatul ală cu ochi și gașca lui de derbedei, pe teritoriul meu, în Wild Spirits și da, era chiar fratele lui Venom motiv pentru care nu pot de cât să îi sperii puțin însă fără a provoca ravagii. Înghesuiau o fată într-un colț întunecat, iar inima mi-a sărit când am realizat că fata nu era alta decât Evie.

Evie mereu Evie, peste tot unde nu te aștepți. Ce mama dracului cauta ea singură aici la ora asta? am mormăit, simțind cum furia începe să clocotească în mine. Era ultimul lucru de care aveam nevoie și evident nu aveam de gând să stau cu mâinile în sân dar totuși trebuie să îmi păstrez calmul fără a o pune în pericol.

După ce am reușit să îi gonesc fără a ceda și ai pedeptsi așa cum merită, era clar că Evie nu avea de gând să-mi facă viața mai ușoară. A apărut cu acel tupeu specific ei, care mă face să oscilez între dorința de a o sufoca și impulsul de a o săruta. Dar timpul nu era de partea mea, eram deja în întârziere, așa că singura opțiune era să o iau cu mine, vremelnic împotriva voinței ei. Am ridicat-o pe umăr, simțind cum se zbate, dar și o stranie satisfacție în asta. Oricum, aveam o cursă de câștigat și explicațiile puteau aștepta. Așa că am aruncat-o în mașină și am demarat în trombă, lăsând în urmă orice ezitare.

Ajuns în sfârșit la docuri, observ că adrenalina curselor începe să pulseze în aer. Opresc la linia de start, motoarele urlau, fiecare sunet era o declarație de putere. Nu mai e timp de ezitări sau discuții inutile; trebuie să aștept semnalul, și să las în urmă această noapte haotică. Dar în viteză, am uitat de pasagera de pe scaunul din dreapta, care fierbe de furie pentru că am ignorat-o în ultima vreme însă pe langă asta în ochii ei se citește o umbră de frică față de necunoscut. Se pare că în cele din urmă a prins ideea că lumea noastră nu e joacă. A realizat un pic cam târziu, dar cum se spune, mai bine târziu decât niciodată.