Șoaptele Iubirii

Capitolul 2

Evelyn

Părea o altă noapte liniștită, fără somn, în care mă frământă gândul la ziua ce vine și despre cum îmi va fi viața de acum singură într-un oraș străin, pregătindu-mă să încep o nouă etapă a vieții mele la universitate. Sper să pot lăsa în urmă trecutul care mă bântuie fără a-l lăsa să intervină în noua mea viață. Planul? Să trec neobservată, să termin universitatea, să devin designer interior și să nu intru în probleme...Simplu nu?
Cu căștile în urechi și sprijinindu-mă de balustrada scării de urgență ce ducea la etajul meu din bloc, încercam să găsesc pacea ascultând muzică și schițânt în carnetul meu de desene. Totuși, liniștea a fost brutal întreruptă de apariția unui tip misterios. A venit în viața mea ca un uragan, perturbându-mă profund, doar pentru a dispărea la fel de repede cum a apărut.
Nu-mi ajungea insomnia indusă de emoțiile noii mele vieți, acum, am și un subiect aparent intrigant care să-mi ocupe gândurile în întuneric...
...Și, ca să-ți mai tratezi din amnezie, mi se spune Blaze...
Blaze... Ce fel de nume este ăsta? Oare chiar o fi numele lui? O poreclă?
Ce naiba e cu mine...în câteva ore începe prima mea zi universitară iar eu stau aici și mă gândesc la un tip dubios ce nici măcar nu a avut bunul simț să inițieze o conversație decentă...
Și totuși...ochii lui au rămas întipăriți pe retina mea parcă avertizându-mă să stau departe de probeleme...
***

Urăsc diminețile...și alarmele sâcâitoare mai ales când abia am reușit să adorm cu 2 ore în urmă...
Mă ridic cu greu din pat, îmi arunc o privire în oglindă și îmi dau seama că arăt ca un zombie. Sigur o să fac o primă impresie superbă la universitate. Fac repede un duș si trec prin rutina de dimineață, mă îmbrac cu o pereche de pantaloni clasici albastru diplomat, ușor evazați un tricou alb simplu și leg un hanorac asortat cu pantalonii în jurul umerilor. Îmi fac o cafea și încerc să mă aranjez cât de cât decent. Îmi pun o mască cu un zâmbet entuziast și ies pe ușă, pregătită să înfrunt o zi nouă...sau cel puțin așa sper....
Mai am 20 de minute și sper ca măcar traficul să nu fie infernal...asta îmi trebuie dacă am refuzat să stau la cămin... Prefer să am intimitatea mea după evenimentele de anul trecut, chiar dacă asta înseamnă să plătesc mai mult pentru un apartament mic să fac naveta zilnic și să întâlnesc străini misterioși noaptea la geamul meu.
Nu, nu mă gândesc din nou la Blaze... mi-e suficient că din cauza lui nu am dormit aproape deloc. Nu merită să îi acord atenție. A fost doar un străin care mi-a întrerupt liniștea și mi-a stârnit curiozitatea.
De ce a venit și de ce a plecat așa de repede?
Ce voia de la mine?
Dar nu contează, nu îl voi mai vedea probabil niciodată. Vreau să uit de el și să mă concentrez pe viața mea nouă.
Ajung la universitate și încep să caut un loc de parcare. Dar se pare că nu am noroc. Toate locurile sunt ocupate sau rezervate. Mă învârt de câteva ori în jurul clădirii, sperând să găsesc un spațiu liber. Dar nimic. Mă enervez și îmi pierd răbdarea. Unde să parchez, Doamne? Nu vreau să întârzii la prima zi de cursuri...
În sfârșit văd un loc liber parchez și imediat ce cobor observ Challengerul parcat alături, Corola mea veche arată ca o buburuză lângă bestia asta.
Mă îndrept spre intrarea universității, încercând să nu mă las intimidată optând pentru mersul meu specific de model ce îmi dă încredere nelăsându-i pe restul să îmi remarce dezorientarea. Dar nu pot să îmi iau mintea de la mașina aia...nu mă condamnați, dar sunt o mare pasionată de mașini și nu pot să nu mă întreb dacă un student conduce acea mașină și de unde dracu ar avea bani de așa ceva când eu abia am putut economisi pentru mașina mea.
Reușesc să ajung la timp la cursul de Introducere în planificare urbană fără alte evenimente...neplăcute pe drum. Profesorul este deja în sala de clasă și începe să ne vorbească despre istoria și principiile planificării urbane. Sunt foarte interesată de acest subiect, deoarece mi-ar plăcea cândva să deschid o mică afacere în zona. Ascult cu atenție explicațiile și exemplele lui și îmi notez ideile importante în caiet.
***
Ajunsă la pauza de masă îmi caut un loc liber în cantină, dar se pare că sunt toate ocupate. Mă simt puțin stingheră și singură, neștiind cu cine să vorbesc sau unde să mă așez până o tipă drăguță cu părul șaten deschis îmi atrage atenția :
- Hei, aici e un loc liber.

-Mersi, mă simt ca un copil pierdut în piața centrală aici, cine ar fi crezut că facultatea poate fi atât de intimidantă.
-Mie îmi spui, apropo eu sunt Chloe, îmi spune ea zâmbind și întinzându-mi mâna.
-Evie, mormăi eu fără să îi acord prea multă atenție privirea fixându-mi-se pe ușa de intrare. Nu pot să îmi dezlipesc privirea de la grupul care tocmai a apărut în cantină, cu El în frunte. La lumina zilei, arată și mai bine decât îmi aminteam, arată divin un adevărat alfa în blugi și geacă de piele în fruntea echipei  dar nu, nu are cum să se întâmple asta. El trebuia să fie doar o umbră, o persoana cu care nu ar fi trebuit să mă mai intersectez și pe care să o uit imediat, nu să fie aici, în fața mea. Ce caută aici, și de ce are un aer atât de periculos?
-Hei, bună sunt Chloe, de doua minute încerc să-ți atrag atenția, dar aparent ești pre concentrată să salivezi pentru jucătorii echipei de basket, nu prea te pot îninovăți dar oricum aveam o conversație aici...
-Ce??? Nu... nu salivez, doar sunt bulversată de ce se întâmplă pe aici, echipa de baschet?
-Ok, dacă zici tu. Și da jucătorii echipei de bascket cel putin pentru asta sunt cunoscuți în cadrul universității căci orașul îi știe drept....
Mă pierd din nou privind la jucătorii care se înghesuie la masa de lândă ușa de la intrare, urmându-l pe liderul lor ca niște rățuște după mama rață. Stop, ce e asta? Unul dintre ei s-a rătăcit și vine spre noi. Ce caută aici? Ce vrea de la noi?
- Ce, de ce vine rățușca asta spre noi? întreb panicată, sperând că nu are nicio legătură cu ceilalți.

- Rățușca? întreabă ea mirată.
- Eee...da, scuze, nu citești gânduri...rățușca, gen jucătorul de baschet, ăla care îl urma pe tipul ăla ca toți ceilalți ca niște rățuște după mama lor.
Mă uit în direcția lui și Chloe începe să râdă, aprobând porecla pe care i-am dat-o.
-Păi, dacă ai fi ascultat măcar două cuvinte din tot ce am zis, ai fi auzit că iubitul meu e în echipă, și că tocmai au intrat pe ușă.
-Iubitul tău? Ok, cât de mult a putut vorbi în cele două minute ale mele de neatenție?
-Da, vorbim mai târziu, ajunge în aproximativ 3 secunde,
- Mersi de anunț, arunc eu ironică. De ce naiba trebuie să mă agit așa?
- Bună, felelor, cariño, zice rățușca, aplecându-se să o sărute pe Chloe.
- Mason, îl salută ea, răspunzându-i pasional la sărut.
- Ok...nu vreau să văd un film porno, lasă-mi prietena în pace. Îi spun, dând din mâini, încercând să-l alung ca pe o muscă.
Râzând, încetează parțial sărutul și, la privirea mea destul de insistentă, se despart. Rățușca se prezintă întinzându-mi mâna:
-Bună, sunt Ghost, cel mai bun jucător de baschet din școală și cel mai tare tip din oraș.
Neimpresionată de aroganța lui ridic o sprânceană refuzând să-i răspund la salut :
-Cineva și-a bătut joc de tine de Halloween sau ai crezut tu că ai părea mai impresionant dacă ai avea o poreclă?
-Pisicuța are ghiare, îmi răspunde el, zâmbind provocator.
     - Și rățușca tupeu, atac eu nelăsându-mă intimidată. Ai putea să ne lași nu prea reușesc să mănânc cu idioți basketbaliști în preajmă.
-Nu generaliza, nu toți basketbaliștii sunt idioți.
-Bine, rectific, numai tu ești idiot, așa e mai bine?
-Ok...o să opresc asta cât încă nu se lasă cu sânge, intervine Chloe potolind apele. Deci având în vedere că într-o oarecare măsură v-ați cunoscut, Evie el e Mason iubitul meu, Mason ea e Evie noua mea prietenă și aș aprecia dacă nu v-ați scoate ochii, accentuează ultimele cuvinte aruncându-ne priviri pline de subînțeles. Se pare că nu sunteți pe aceeași lungime de undă, dar poate că ar trebui să vă dați o șansă să vă cunoașteți mai bine.
-Din partea mea cariño nu ai de ce să-ți faci griji, pisicuța e cea cu ghiare, iar eu am venit doar ca să te salut în prima zi de școală și să te invit să ni te alături la masa echipei ca să fim mai apropiați, iar dacă pisicuța se poartă frumos ni se poate alătura, spune el, făcându-mi cu ochiul.
-Nu mă numi pisicuță, îi spun eu, iritată. Și mersi de invitație, dar prefer să mănânc singură decât să mă alătur echipei voastre de rățuște cu clanțul mare, ce vuvuie de hormoni. Nu mă interesează nici jocul vostru, nici poreclele voastre, nici atitudinea voastră de tipi aroganți și nesimțiți, care cred că li se cuvine orice.
Luând o postură mai amenințătoare, privirea fiindu-i lipsită de sclipirea glumeață de mai devreme mârâie amenințător:
-O să presupun că nu ești de pe aici și nu ai auzit de noi, lăsându-te să scapi de data asta, însă pe viitor ți-aș recomanda să-ți ții gura dacă nu știi cu cine ai de-a face sau ai putea declanșa adevărata furie a noastră.

Ceva din acele cuvinte reușesc imposibilul: să îmi omoare replicile istețe. Ce-o fi cu toți oamenii ăștia ce se cred misterioși și a tot puternici, zici că ne-am trezit în vreun romance cu mafioți.
Chloe evident pusă între ciocan și nicovală îmi aruncă priviri iertătoare, încercând să calmeze situația.
-Dute, nu-ți face griji, oricum nu mai am mult de măncat, mă scuz eu rapid, nevrând să o pun în situația de a alege între mine și iubitul ei. Înțeleg că sunteți împreună, dar mi-au ajuns experientele cu acest gen de persoane cât pentru o viață.
-Ești sigură? Aș putea rămâne cu tine, nu este atât de important, spune ea sfioasă, evident din politețe, pentru că pot vedea cât își dorește să plece să stea cu el. Îmi pare rău că te-a deranjat, nu a vrut să fie rău, e doar puțin prea el... uneori. Doar...nu te supăra pe mine, ești singura mea prietenă aici.
-Sigur, nu-ți face probleme, ne mai vedem pe aici, da? îi spun eu, zâmbind forțat. Și nu sunt supărată pe tine, ești o fată bună și meriți să fii fericită. Doar nu am cel mai drăguț trecut cu sportivii, zic fară a abuza de detalii.
Drăguț Evie nici bine nu a început prima zi și deja răscolești trecutul...
-Da, sigur. Stai în campus? Nu am reușit să te zăresc zilele astea?
-Nu, stau în chirie în apropriere. Poți să îmi dai instagramul tău, pentru orice eventualitate, poate putem să ieșim la o cafea mai târziu, să vorbim mai mult. Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine.
-Sigur, mersi. Abia aștept să vorbim și să ne cunoaștem mai bine, îmi răspunde cu un zâmbet sincer, dictându-mi numele său de insta.
Imediat ce pleacă, termin de luat prânzul și mă pregătesc să părăsesc cantina. Însă, privirea mea aterizează în acei ochi albaștrii ca mijlocul nopții, iar inima îmi bate puțin mai repede.
Ce ziceam de tipi dubioși scoși din romane?