Șoaptele Iubirii

Capitolul 5

Evelyn

Cinci zile mai tărziu, gândurile încă mă asaltează, nelăsându-mă să uit ce s-a întâmplat în acea seară.

Ok, am înțeles că vrea să se joace cu mintea mea, însă cand a plecat părea el mai afectat de cît mine iar pe lângă asta l-am declarat dispărut de tot atat timp, și nu este el genul care să se ascundă, chiar și după o escapadă neașteptată. Ar putea să mă evite, desigur, dar asta nu justifică dispariția lui mai ales că timpt de 2 zile îl vedeam oricunde întorceam capul iar după asta nici măcar nu am mai auzit de el.

În timp ce încerc să pun cap la cap puzzle-ul, îmi dau seama că trebuie să existe un motiv mai profund, ceva ce îl frământă și pe care nu mi l-a dezvăluit. Poate că în spatele măștii de indiferență pe care o purta se ascundea o luptă interioară, o decizie grea sau un secret bine păzit. Oricare ar fi motivul, este clar că trebuie să-l găsesc,

Clopoțelul de final răsună, marcând sfârșitul primei săptămâni de studiu. Studenții se înghesuie spre ieșire, iar în tumultul acesta, o zăresc pe Chloe făcându-și drum prin mulțime, urmată de Rățușcă sau Ghost, cum îl strigă majoritatea, în afara de Chloe, care îi spune pe nume, și de mine, care am ales o poreclă mai... originală pentru el. O săptămână s-a scurs și încă nu am descifrat misterul poreclelor și al acestei auri de gangsteri pe care o răspândește împreună cu Blaze, Nova și Viper prin campus (celelalte rățuște de a lui Blaze, mă mir că nu sau pierdut de cănd le-a abandunat dispărând) însă am reușit să semnăm un fel de tratat de pace de dragul lui Chloe și cel puțin acum putem respira același aer făra a ne înjura la fiecare 10 secunde.

-Hei, ce faci diseară? îmi întrerupe Chloe gândurile când ajunge lângă mine.

-Lucrez până la 20, după sunt liberă ca pasărea cerului.

-Nu vrei să mergem la o petrecere?E organizată de echipa de fotbal după meciul din seara asta.

Privirea lui Chloe este plină de entuziasm, dar inima îmi bate mai repede, nu de emoție, ci de teamă. O petrecere? Îmi simt stomacul strângându-se la gândul mulțimii, a zgomotului, a posibilității ca trecutul să mă ajungă din urmă.

-Îmi pare rău, Chloe, dar nu pot, spun cu o voce tremurândă. Nu... nu o am eu cu petrecerile, în plus mai am niște treabă pe acasă și mâine am tura completă la cafenea...

Ea își încruntă fruntea, surprinsă de refuzul meu.

-Ce scuză banală mai e și asta? Poate nu ne stim de mult dar nu e atât de greu să sesizezi când cineva încearcă să te mintă...deci ce ai?

Respir adânc, încercând să-mi păstrez calmul.

-Este o poveste lungă ... Nu am vorbit niciodată despre asta. Prefer să stau acasă diseară.

-Înțeleg. Dacă vreodată vrei să vorbești despre asta, știi că sunt aici pentru tine, nu?

Îi zâmbesc slab și dau din cap afirmativ. În timp ce ea se îndepărtează, mă simt ușurată că am evitat petrecerea, dar și puțin singură. Poate că într-o zi voi putea înfrunta această fobie, dar pentru acum, siguranța casei mele pare cel mai bun refugiu.

***

După ce îmi termin tura la cafenea, simt o oboseală copleșitoare – picioarele parcă nu-mi mai aparțin. E uimitor cât de mulți oameni aleg să-și petreacă serile de vineri aici, între zidurile acestei cafenele, cântând la karaoke și sorbind din ceștile de ceai fumegând. Atmosfera era plină de viață, cu melodii care se ridică și coboară alături de tonurile vocii entuziaste a publicului.

În timp ce mă îndrept spre ieșire luându-mi rămas bun de la restul personalului cu care am început să mă înțeleg destul de bine,  mă înjur pentru decizia creativă de a veni pe jos la serviciu. "O gură de aer proaspăt", mi-am zis după-amiază, când soarele încă îmbrățișa orașul cu razele sale calde. Dar acum, sub lumina argintie a lunii, ideea nu mai pare atât de strălucită.

Străzile pustii și liniștea nopții îmi amplifică fiecare pas, fiecare gând. În timp ce mă îndrept spre casă, simt ecouri ce mă urmăresc, iar inima începe să-mi bată mai repede. Ridic privirea și văd grupul de motocicliști care se îndreaptă spre mine, farurile lor strălucind ca niște ochi de felină în întuneric.

Un fior de neliniște mă străbate. Nu sunt genul care să se teamă fără motiv, dar noaptea aceasta pare să fie plină de surprize neașteptate. Încerc să-mi păstrez calmul și să mă gândesc logic. Poate că sunt doar trecători, poate că drumurile noastre s-au intersectat întâmplător.

Dar ei încetinesc, iar unul dintre motocicliști se desprinde din grup și se oprește lângă mine. Își ridică viziera și, cu un zâmbet ironic pe buze, mă întreabă:

-Te-ai pierdut, păpușă?

Inima îmi bate cu putere în piept, fiecare bătaie răsunând ca un ecou în noaptea tăcută. Înconjurată de cei patru motocicliști, simt cum frica îmi cuprinde fiecare fibră. Nu sunt doar siluete amenințătoare pe motociclete; sunt umbrele unei temeri vechi care se trezesc la viață în mintea mea.

Privirile lor pătrunzătoare și zâmbetele ironice îmi amplifică neliniștea. Încerc să-mi păstrez calmul, să nu le arăt că mă simt vulnerabilă. Cu toate acestea, mă simt ca un animal prins în capcană, căutând o cale de scăpare, un semn de ajutor. Respir adânc, încercând să-mi ascund tremuratul vocii. Ridic o sprânceană și îmi las privirea să alunece peste ei, de la jachetele de piele la motocicletele lucioase.

-Oh, nu, răspund cu o voce plină de sarcasm. Doar admiram paradele nocturne ale motocicliștilor. Apropo, sunt sincer impresionată de efortul vostru de a părea periculoși. Ei schimbă priviri între ei, iar tensiunea din aer pare să se îngroașe. În acest moment, știu că trebuie să găsesc forța interioară pentru a face față situației, să nu las frica să mă domine, pentru a nu face iar vreun atac de panică.

În loc să mă retrag, îmi îndrept spatele și îi privesc direct în ochi.

-Asta e momentul în care ar trebui să par speriată? continuu, provocându-i. Pentru că sincer, am văzut spectacole de circ mai înfricoșătoare decât voi patru împreună.

Un râs scurt dar înfricosător izbucnește din grup,ei închid cercul, iar fiecare centimetru de spațiu dintre noi pare să dispară. Îmi țin respirația, pregătită pentru ce e mai rău, când deodată, un sunet nou taie liniștea nopții – un motor puternic care se apropie rapid.

Este Challenger-ul lui Blaze,nu cre că am fost vreodată mai fericită să il revăd ca acum. Farurile mașinii sale strălucesc în noaptea întunecată, iar sunetul motorului său răsună ca un tunet. Motocicliștii se întorc spre sursa zgomotului, iar eu simt o undă de ușurare.

Blaze oprește mașina cu o mișcare bruscă, iar ușile se deschid. El iese, silueta sa înaltă și impunătoare se profilează împotriva luminilor de pe stradă. Privirea lui întâlnește pe a mea și, pentru o clipă, timpul pare să se oprească, însă își întoarce repede privirea de parcă nici nu mar cunoaște adresânduse motociclistilor:

-Aveți o problemă aici?

Motocicliștii, acum vizibil nesiguri, schimbă priviri între ei. Prezența lui Blaze schimbă dinamica întregii scene, iar aerul se încarcă de tensiune.

-Din câte știam eu, cei din Riders nu au fost invitați în Wild Spirits, deci ce mama dracului căutați aici? Și sper să aveți o scuză bună dacă țineți la viețile voastre, tună el, vocea calmă dar extrem de înfiorătoare.

În tot acest timp, el evită să mă privească sau să mă ia din mâinile lor. Deși nu avem nicio treabă, nu pot să nu simt fulgerul ce îmi străbate pieptul la indiferența lui. În ciuda situației periculoase, mă simt trădată de lipsa lui de recunoaștere, de parcă tot ar fi fost șters cu un burete.

Motocicliștii par să cântărească opțiunile, iar eu profit de momentul de ezitare îmi adun curajul și mă eliberez din strânsoarea lor. Prind ocazia și mă arunc înainte, picioarele mele părând să zboare pe asfalt. Nu mai contează durerea de picioare sau oboseala acum. Scap de nebunii ăștia, asta e tot ce contează.

Dar nu reușesc să ajung prea departe. O mână puternică mă prinde de braț și mă trage înapoi. Încerc să mă smulg din strânsoarea lui, dar e inutil. Privirea lui e rece, fără milă, iar eu simt cum inima îmi bate să spargă pieptul.Încep să dau crezare amenințărilor lui din zilele precedente. El chiar are de când să ardă tot din jurului, începând cu mine. Nu am scăpare. Nu acum, când totul părea să fie în defavoarea mea.

-Unde crezi că te duci, cobro? șoptește el, iar vocea lui e ca un cuțit ascuțit.

Încerc să găsesc o replică, să îi arunc în față că nu sunt doar o pradă ușoară, dar cuvintele îmi rămân blocate în gât. Mă simt ca un animal prins în capcană, iar el e vânătorul nemilos.

-Este, a ta? întreabă unul din ei ce pare a fi liderul lor, încearcă să-și găsească cuvintele

Blaze îl fixează cu o privire pătrunzătoare și îl întrerupe cu o voce care pare să vină din adâncurile pământului aerul încarcânduse de tensiune.

-Nu Echo, nu obișnuiesc să am treabă cu toate târfele, răspunde el tăios, iar fiecare cuvânt este o lovitură. Însă dacă vă mai prind pe aici încercând o astfel de schemă, vă promit că nu mai țin cont ce fel de rude sau cunoștințe aveți că vă șterg de pe fața pământului. E clar?

Echo dă din cap, iar restul bandei își ia semnalul de retragere. Motocicletele pornesc într-un vuiet, iar noaptea îi înghite rapid.

După plecarea motocicliștilor, atmosfera rămâne încărcată. Blaze se întoarce spre mine, dar refuz să mă apropii. Nu înțeleg ce se întâmplă și frica de necunoscut mă face să mă îndepărtez iar felul în care tocmai s-a purtat nu prea încurajează încrederea.

-Hai să mergem, spune Blaze, vocea lui e calmă, dar sub suprafață simt că e o tensiune care așteaptă să explodeze.

-Nu ai zis tu că nu ai de-a face cu toate târfele? replic eu, cu un ton încărcat de sarcasm, în timp ce îmi dau ochii peste cap. -Cred că mă descurc și singură de aici.

-Evie, nu mă provoca acum, răspunde el, tonul îmi spune că nu e momentul pentru glume. Doar fă ce îți spun.

Este prima dată când îl aud spunându-mi pe nume, ceea ce înseamnă că este fie serios, fie a dracului de nervos. Îmi strâng rucsacul mai aproape, simțind cum frica și îndrăzneala se luptă în mine.

-Nu. Nu până nu îmi explici ce se întâmplă. Vocea mea tremură, dar sunt hotărâtă să obțin răspunsuri. De ce te-ai comportat de parcă nu mă cunoști? De ce ar trebui să am încredere în tine acum?

Blaze mă privește, iar în lumina slabă a străzii, ochii lui par să se întunece cu furie. E un semnal de alarmă, un avertisment că am mers prea departe. Dar nu mă pot opri acum.

-Evie, nu am timp pentru asta, vocea lui e mai aspră acum, și știu că trebuie să fac o alegere. Trebuie să plecăm de aici. Acum.

Stau pe loc, neclintită, în timp ce în mintea mea se luptă teama și dorința de a înțelege. În noaptea rece, fiecare bătaie a inimii mele pare să fie un ecou al întrebărilor fără răspuns. Îmi dau seama că are dreptate, dar teama și confuzia mă fac să stau pe loc. Nu pot să merg cu el, nu acum, când inima îmi bate să spargă pieptul și mintea îmi este plină de întrebări fără răspuns. În noaptea rece, stau neclintită, o statuie a îndoielii și a fricii.

Înainte să pot protesta sau să-mi termin gândul, mă trezesc ridicată de pământ și aruncată peste umărul lui Blaze. Lumea se învârte în jurul meu într-un carusel haotic, iar protestele mele sunt înăbușite de șocul acțiunii sale. Înainte să-mi dau seama, sunt așezată în mașina lui,cu centura cuplată ca pentru un copil iar ușa se închide cu un zgomot surd, și ne îndepărtăm de locul întâlnirii cu o viteză care îmi taie respirația.

-Blaze, ce naiba crezi că faci? strig, dar vocea mea este înghițită de vâjâitul vântului și de sunetul motorului.

El nu răspunde, concentrat pe drum. În timp ce mașina se strecoară prin noapte, simt cum fiecare bătaie a inimii mele este acum un amestec de furie, frică și o curiozitate arzătoare. Ce se întâmplă? Și mai ales, ce urmează acum? În acest dans periculos cu necunoscutul, fiecare decizie poate însemna diferența dintre salvare și pierzanie.