Frânturi din noi

Rămâi în visul din seara asta, mâine realitatea o să doară

 

1. Rămâi în visul din seara asta, mâine realitatea o să doară.

Prea multă lume.

Agitație.

Un amestec de glasuri.

Nu mă simt în largul meu.

Muzica clasică care se aude din partea formației desemnate să încânte invitații care participă la acest eveniment, este tortură pentru urechile mele. Nu cred că oaspeții au observat că pianistul a ratat câteva clape pierzând pentru câteva secunde ritmul, și nici pe violonist care la rândul lui a luat-o pe câmpii. Au fost câteva secunde banale, desigur că nimeni nu a observat fiind preocupați de discuțiile care le pot aduce alte parteneriate de milioane.

Dar eu am făcut-o.

Pentru că spre deosebire de ei, eu nu am nimic de făcut decât să mă plictisesc. Și mă plictisesc îngrozitor. Ospătarul care se plimbă printre mese zâmbește fals întrebând dacă sunt necesare alte băuturi sau gustări. Judecând după expresia de pe chipul său tot ce vrea e să dispară la vestiare și să se odihnească. Suntem în aceeași situație, aș vrea să-i strig peste masă, dar în schimb îi fac semn din mână să-mi aducă alt pahar cu apă sau suc. Nu sunt o fană a băuturilor alcoolice.

Când domnul Harry Grey ne-a onorat cu prezența dis de dimineață am presimțit că are un motiv. Și am avut dreptate. Alt eveniment la care trebuie să ne afișăm drept familia perfectă.

O familie. Cinci membri și o piesă în care par cu toții fericiți, împart clipele frumoase și sunt invidiați peste tot pe unde merg.

Realitatea?

Ură și doi oameni goi.

Sacrificii făcute din milă.

Frică și speranțe deșarte.

Familia pe care o invidiază toți e doar cortina care ascunde suferința actorilor care aștepta să intre în scenă.

O iluzie nenorocită. Nicidecum o familie fericită.

— Mulțumesc, îi zâmbesc ospătarului și mă servesc singură, luând singurul pahar cu lichid care nu conține alcool.

Nu știu de ce mă aflu încă aici, ar trebuie să mă sustrag frumos și să dispar pe ușile salonului cu direcția: acasă. Ayla și Isa au plecat acum jumătate oră iar când am vrut să le urmez mama m-a oprit. A fost suficient să o privesc în ochi și să citesc avertizarea din ei.

Nu mă lăsa singură aici.

Și am rămas.

Oftez sonor și deblochez telefonul. Îi trimit un mesaj Aylei verificând dacă au ajuns cu bine acasă iar când mă asigur că totul este în regulă îl închid, lăsându-l la îndemână.

Când îmi întorc privirea o zăresc pe mama zâmbind și clatinând apreciativ la orice îi spune femeia din fața ei. Tata își are mâna în jurul taliei ei, ținând-o aproape. Prea aproape, într-un fel posesiv. Oricât ar zâmbi mama, știu mai bine decât oricine din această sală că este un zâmbet fals, forțat. Ar vrea să fie oriunde numai aici nu.

Însă trebuie, din ordinul mărețului Grey.

Pufnesc zeflemitor și îmi întorc atenția de pe ei. Sunt ciudată că niciodată nu am suportat să-i văd pe ai mei făcând schimb de gesturi tandre? Probabil că da. Însă nu se simte corect. Mâinile lui pe șoldul ei. Buzele sale pe obrazul mamei. Totul pare o minciună. O batjocură pe care tata alege să o desfășoare în public, sub ochii tuturor. Întotdeauna am fost de părere că mama este o marionetă, iar tata păpușarul care o manipulează după bunul său plac. Urăsc să știu asta și să nu pot schimba nimic.