Frânturi din noi

Răzvrătește-te împotriva mea și adu-mă în genunchi în fața ta

             

   5. Răzvrătește-te împotriva mea și adu-mă în genunchi în fața ta.

 

   

    — Vreau să veniți pe rând  și să vă luați formularele pentru înscrierea la universitate. Nu uitați că termenul limită este până pe șapte noiembrie. Consulați-vă cu părinții voștrii și luați cea mai bună decizie în privința viitorului vostru.

  De parcă algerea ne aparține, aș vrea să zic dar aleg să țin pentru mine. Nu e ca și cum opinia mea ar conta. Niciodată nu a contat. Nu în lumea lui.

    Directorul Karlos privește clasa în ansamblu, măsurandu-ne scurt pe fiecare din priviri. Privirea lui e goală, prea puțin îl interesează ce naiba se va alege de noi. În mintea lui noi suntem niște copii răsfățați care trăiesc pe picior mare în timp ce el trebuie să muncească zi de zi pentru a pune hrană pe masă. Nu îl neîndreptățesc, acesta este adevărul, însă unii copii de bani gata nu trăiesc atât de ușor precum se vede în revistele mondene. Deși pe paginile ziarelor suntem personajele principale, acasă trăim în umbra părinților noștri, dansând după cum ni se cântă.

   Mulți dintre noi deja își au viitorul planificat, iar ultimul cuvânt nu ne aparține.

    — Domnișoară Grey, formularul dumneavoastră a fost deja trimis, vocea directorului se revarsă asupra mea asemenea unui uragan. Sunt trasă de curent în larg, devine tot mai greu de respirat, corpul mi se lovește de stânci, din nou și din nou. Vreau să țip însă plămânii îmi sunt deja plini de apă.

   Rămân stână de piatră, deși la exterior nu las să se resimtă furtuna pe care o dezlănțui pe interior. Buzele mi se deschid și simt cum colțul ochilor mă înțeapă. Să nu îndrăznește să plângi! Să nu cumva să o faci! Îmi repet de sute de ori, până orice urmă de emoție dispare la fel de repede precum a apărut.

   — Dacă se poate, puteți să-mi spuneți unde a fost trimis mai exact?

   Oricât as zâmbi, nu îmi înseninează chipul și nici starea dar e suficient pentru a-i induce în eroare pe alți.

   Directorul Karlos clatină scurt din cap și mă bucur că nu-mi pune întrebări suplimentare.

   — Domnul Windsor a venit în biroul meu și a cerut ca formularele voastre să fie trimise împreună pe adresa personală de e-mail. Sunt totuși confuz că nu aveti cunoștință despre acest lucru, am fost înștiințat că are acordul din partea dumneavoastră, domnișoară Grey.

   Cu fiecare cuvânt pe care îl rostește simt cum îmi pierd calmul din nou. Nu pot să descifrez dacă confuzia directorului este adevărată sau joacă teatru, mintea mea e prea întunecată ca să găsesc un gând rațional.

   Orice îmi posedă corpul mă îndeamnă să părăsesc sala de clasă, ignorând strigătele directorului. Holurile sunt ticsite cu elevii, zâmbetele lor și fericirea de pe chipuri îmi alimentează și mai mult furia. De ce ei pot fi fericiți iar eu trebuie să lupt atât pentru lacrimile cât și pentru zâmbetele mele? Eu de nu pot fi fericită? Trec pe lângă ei ca un fulger. Nu am nevoie de un geniu ca să-mi dicteze pe litere numele persoanei care a îndrăznit să mă târască din nou în cavernele Iadului.

  Vrei război, atunci de asta vei avea parte Windsor. Și să fiu a naibii dacă nu am să te târăsc prin cele mai îngrozitoare chinuri. Am stat întotdeauna în banca mea, am refuzat să încep o luptă cu el, indiferent de metodele pe care le adopta pentru a mă provoca. Am cedat pentru că visul de a scăpa din lumea lor mă ajuta să rămân pe picioare. Mă consumam cu gândul că în curând nu va trebui să le mai văd fetele, dar acum... Acum totul este distrus. Viitorul meu. Planurile mele. Maven le-a călcat sub talpa bocancului său ca un nenorocit.