Frânturi din noi

Fiecare dintre noi avem un capitol al vieții noastre pe care nu vrem să-l citim

2. Fiecare dintre noi avem un capitol al vieții noastre pe care nu vrem să-l citim cu glas tare.

      Să mă aflu în aceeași mașină cu Harry Grey e un chin pe care în secunda de față trebuie să-l îndur. Încordarea corpului meu este un indiciu suficient pentru ați da seama că nu-mi doresc să mă aflu aici, iar grimasa de pe chipul meu arată nemulțumirea de a împărți același aer cu omul care a contribuit la crearea mea.

   Mama se află pe scaunul din stânga lui, contribuind la orice bazaconii îi îndrugă acesta. În dimineața asta nu pare că ar vrea să pornească un război cu el. E cumva calmă, eu însă sunt la polul opus.

    Habar nu am ce discuție poartă, mi-am conectat căștile încă din secunda în care am pășit în afara casei. Suficient cât să se înțeleagă că nu vreau să particip la nicio discuție de familie.

     La rândul lor, surorile mele nu acordă mare atenție la ce se întâmplă în jur. Isa ronțăie niște felii de măr, fredonând cântecul din desenul ei animat preferat, Sofia întâi. Zâmbește în timp ce flutură din piciorușe, și mă bucură să o văd atât de relaxată si de liberă. Lângă ea, Ayla își ridică căștile din jurul gâtului, așezându-le pe urechi.

   Degetele ei se mișcă vijelios pe ecranul telefonului, și nu pot să descifrez expresia de pe chipul ei. Uneori mi-e greu să ghicesc la ce se gândește, în majoritatea timpului chipul ei este inexpresiv, asemenea unui jucător de pocher. Oricât ți-ai stoarce creierul nu vei răzbate dincolo de fațada pe care sora mea a învățat să o mânuiască cu atâta precizie.

În copilărie obișnuia să-și păstreze părul lung, până aproape de fund, însă vara trecută a reușit să o convingă pe mama să o lase sa-l tundă până la umeri. A fost o decizie pe care mama nu a înghițit-o cu prea mare drag, având în vedere că mereu ne spunea cât de mult adoră ca fetele ei să aibă părul lung, asemenea lui Rapunzel. Ayla însă nu a fost niciodată fata care să fie vrăjită de prințesele din povești, mai ales de cele în rochițele roz și pline din cap până în picioare de sclipici și fluturași. Stilul ei este mai mult ceva între baggy și gotic, atunci când nu este obligată să poarte uniforma Academiei, o să o vezi mereu în haine de culoare negru și gri, accesorii din argint și bocanci. Nu ai să găsești în garderoba ei ceva care să poarte amprente de roz, sau orice culoare țipătoare.

     Nu știu ce a fost în capul mamei când a fost de acord cu oferta tatei de a ne lăsa în drumul lui către muncă. Tata nu a fost niciodată genul de părinte care să-și conducă copii la școală ori să-i ia odată cu terminarea programului. De la începutul grădiniției și până am terminat gimnaziul, mama era singura care mă însoțea. Uneori împărțea această responsabilitate cu mătușa Amely, mama lui Kai și Lani. Era ori mama ori sora ei, dar niciodată tata. El nu avea timp pentru asemenea lucruri nesemnificative. Acum că încearcă să se strecoare în viața noastră, pledând la lucruri pe care trebuia să le îndeplinească acum mult timp, nu o să-mi schimbe părerea în privința lui. Pentru că știu că tot ce face este un joc și cât de curând îmi va demonstra că am avut dreptate.

      Ca să umplu timpul, deblochez telefonul și intru pe instagram, verificând noutățile postate de prietenii mei. Prima postare îi aparține lui Lani, care zâmbește lipită de părinții ei. Chipurile lor radiază de fericire în timp ce se strâmbă spre obiectivul telefonului. Apreciez fotografia și surâd slab în colțul gurii. Lani se bucură de familia pe care oricine și-o dorește. Iubitoare, înțelegătoare, care te susține neconditionat. Ar suna crud din gura mea dacă aș spune că îi invidiez, invidia nu este o emoție bună, dar mi-aș dori ca pentru o clipă și familia mea să fie normală, să luăm cina împreună, să râdem, să împărtășim ce s-a întâmplat peste zi.