Frânturi din noi

Traume de familie care sapă adânc în sufletele noastre

   3.Traume de familie care sapă adânc în sufletele noastre.

       Camera lui Micah nu e un dezastru așa cum s-ar gândi cineva că ar arăta camera unui băiat. Din contra, fiecare lucru este așezat la locul lui iar încăperea sclipește de curățenie.

  Închid ușa în urma mea și mă îndrept cu pași mărunți spre locul unde se află biroul lui, ridicând rama care pare că stă la loc de cinste într-un colț pe birou. Recunosc fotografia și amintirile din aceea zi mă lovesc de parcă s-au petrecut ieri. Micah nu obișnuia în copilărie să-și serbeze ziua de naștere, diametral opus de entuziasmul pe care îl au copii atunci când se apropie ziua lor de naștere. Alții se așteaptă la cadouri, o petrecere animată cu persoanjele din desenele lor preferate și un tort delicios.

   Nu și Micah.

  Micah ura surprizele iar lucururile nu s-au schimbat nici până în prezent.

   Desigur, cei care ne-au dat viață ar trebui să fie primi care să ne cunoască cu adevărat, cum de altfel și susțin.

    Nimeni nu te cunoaște mai bine decât mine.

  Ce ne întristează, ce ne umple ochii de entuziasm, ce urâm și disprețuim. Părinții sunt primi care ne observă aceste mici obiceiuri.

   Însă lucururile nu stau deseori așa. Cineva a spus odată că oamenii sunt precum cărțile. Nu e suficient să citești doar titlul de pe copertă și să-ți faci o idee despre ce urmează să citești.

   Iar prefața e doar o introducere cu rolul de a-ți induce ideea că știi cu ce ai de a face. Cu alte cuvinte, imaginați-vă că vedeți o persoană la prima vedere.

   Prima dată vă atrage fizicul, frumusețea chipului care îl deosebește de cei din mulțime.

  Îmbrăcămintea cade pe locul doi. Vă treziți că îi admirați felul în care și-a asortat nu știu ce tricou, cu nu știu ce pantaloni sau fustă. Pur și simplu vă atrage încât nu vă puteți dezlipi ochii de pe el.

 
   Cu puțin noroc reușiți să schimbați câteva vorbe iar în capul vostru deja bat clopote de nuntă sau credeți că v-ați ales cu un prieten.

   Ați trecut de copertă și de interfață.

   Ce e important de acum urmează. Ajungi la primul capitol. Citești. Dai pagină cu pagină. Rând cu rând. Ajungi totuși să te plictisești și refuzi să acorzi atenție la detalii.

   Detalii importante. Treci peste ele de parcă nu ar fi fost niciodată acolo. Așa treci și de capitolul doi, trei patru și ajungi la epilog. Ce ai înțeles?

   Nimic. Pentru că nu ai avut răbdare să descoperi toată povestea de la început până la final. Ai ignorat ce era mai important pentru că erai grăbit să termini cartea. Așa sunt oamenii, în luptă cu răbdarea și în război cu timpul.

   Cu timpul, capitolele s-au transformat în zile iar rândurile în amintiri. Doar că, ascunse printre rânduri stau urme ale persoanei care se află în fața voastră. Trecutul lor, preferințele pe care le au, gândurile și opiniile, descoperi dacă viața a fost într-adevăr bună cu ei, formându-i și modelându-i în oamenii care sunt astăzi, sau poți afla că în tot acest timp ai fost tras pe sfoară și că ai ținut un șarpe la sân. Acele urme sunt detaliile importante pe care noi le ignorăm din diverse și variate motive.

   Așa au procedat și părinții lui Micah. Ochii lor au ignorat acele urme considerând că știu totul despre fiul lor. Când de fapt s-au înșelat amarnic. Micah nu a fost decât oglinda prin care dânșii și-au văzut reflexiile propriilor dorințelor și plăceri.