Afară ploua cu urlete și lacrimi reci.
Iar pătura devenise deja obosită.
Mă uit la tine, și tu, de somn te petreci,
Dar până liniștea mă cuprindea, nu te lăsai adormită.
Căci prezența ta a șters visul urât,
Și mi-a oferit siguranța ce mă proteja,
Iar dușmanul de afară ce striga l-a doborât.
Pe geam, soarele luminos înflorea.
Și totul era frumos pe vremea de atunci.
Iar cât îți terminai de citit catisma,
Lumina se cobora peste ai tăi prunci
Și El ți-a trimis și arătat harisma.
Și-n momentele ce creștetul mi-l atingeai,
Furtuna din jur se liniștea.
Iar când obrazul meu rănit mi-l sărutai.
Timpul din realitate se oprea.
Îmi spuneai povești cum ai greșit,
Și ți-a părut rău spre final.
Dar greșeala ai reparat și s-a sfârșit,
Iar lacrimile-ți curgeau în din amonte-n aval.
Iar în momentele în care sănătatea nu m-a ajutat,
Suspinai ușor și, plângând, te frământai.
Și sufletul ușor, pentru mine ți l-ai dat,
Și văzându-mă bine, și tu te bucurai.
Iar când s-a întâmplat aceasta reciproc,
N-am ezitat să-ți urmez exemplul.
Îți dăruiam un ceai cu miros de busuioc,
Căci, se pare că ți-am moștenit talentul.
Și când lacrimile-mi picurau pe cearșaful alb,
Capitolul nostru încheiat, s-a scris.
Cu sufletu-n bucăți și-un stilou rozalb:
„Iubirea noastră e singura ce nu s-a stins.”
Căci te iubesc, și ți-am dedicat aceasta ție,
Cea mai scumpă dintre ființele pământești.
Să știi, când pleci dragostea ta o să învie.
Icoanele celorlalte mame le întreci.
(volum: este, dar s-a terminat)
