„Pe când viața era o fată tânără,
Ce avea părul blond întins pe spate,
Și batista albă adeseori flutură
În cinstea soțului ce pleca departe.
Atunci soarele avea miros de căldură,
Și orice fluture se scălda în ale lui raze.
Și albinele, care duceau polen la stup, trecură,
Iar cele două lacuri gemene aveau har de topaze.
În vremea aceea, lângă cele două pietre reci,
Un cireș înalt domnea deasupra tuturor,
Să-i simți mireasma când pe acolo treci,
Și să mănânci cireșe, adormind ușor.
Și în ciuda tuturor acestor frumuseți,
Și a copiilor ce urlau de fericire,
Artiști de tristețe și ai dramei interpreți
Au dat acestei veselii adormire.
Căci stăpânul acestui tărâm plin de farmec,
Transforma în statui de piatră diferiți oameni,
Ce nu i se supuneau, fiind considerați un eșec,
Și din suflet, fermecându-l, le făcea doi galbeni.
La palatul ce-și avea reședința într-un vârf de munte,
Avea Grădina de Piatră ce găzduia mii de statui,
Care și-au găsit soarta în urma a regelui priviri crunte,
Ce te-mpietrea pe loc și niciun cuvânt nu puteai să mai spui.
Dar, în ziua când soarele s-a ascuns după nori,
Regele a tăiat divinul cireș al pietrelor.
Iar din înmiresmatele, ce au căzut pe jos flori,
A făcut trei buchete ce le-a oferit fetelor.
Căci trei prințese, de o frumusețe rară,
Avea regele acasă, pe care le iubea mult.
Însă din castel nu aveau voie să iese afară,
Căci nu avea rost să-și prindă mintea cu acel popor incult.
Dar din cele trei buchete, două s-au ofilit.
Iar primele două fete au plâns după ele.
Dar cel de-al treilea buchet, din nou a înflorit,
Iar pe primele două surori, le-a făcut prințese rele.
Cu viclenie au alungat cea de-a treia prințesă din palat,
Și i-au dăruit un singur lucru, adică buchetul.
Iar fata, făcând bătături, prin căldură a umblat,
Dar acestea nu i-au afectat raționamentul.
A fost găzduită de o bătrânică ce stătea acolo, în sat,
Care era expertă în împletitul părului.
Aceasta i-a aranjat o mică coadă cât acolo a stat,
Și i-a atașat și frumoasa creangă a cireșului.
Fata, era tristă, și plângea zilnic după tatăl ei,
Iar, bătrâna a condus-o până la palatul regal.
Și făcând-o fericită și, afară, mirosind a tei,
S-a stins în liniștea eternă din al siluetelor bal.
Tatăl și surorile, însă, au respins-o josnic pe fată,
Iar aceasta, văzând acea nedreptate, nu putea a se ferici,
Și picurând greoaie pe tricou, lacrimile au făcut o pată,
Ce odată cu creanga, tainic a-nceput a străluci.
Iar sufletul fetei era, acum, descendent de Pheonix,
Și s-a luminat pamântul, odată cu ea.
Iar în loc de inimă avea acum o bucată de onix,
Ce cu soarele încheia divin armonia.
Și doar ce s-a uitat în ochii tatălui său,
Că acesta a devenit scrum și s-a împrăștiat pe jos.
Și a fost suflat de vând departe, fiind păziți de acel om rău,
Datorită crengii de cireș, ce farmeca mlădios.
Iar creanga, avut grijă ca acele foste prințese,
Să fie trimise să șeadă lângă lumina soarelui.
Și pentru că albul nu le plăcea, aveau rochii de mirese,
Și erau obligate să poarte de grijă aproapelui.
Cât despre Prințesa de Aur, ce ne-a salvat tărâmul,
Aceasta a plecat să apere un alt regat.
Iar de aceea cireșul din parc este cinstit. O, bătrânul!
Cât a suferit, și de cât de multe ne-a apărat!”
Și terminând acestea, bunica pe frunte mă săruta.
Și lăsându-mă să dorm, cu ochelarii ei de fildeș,
A ieșit din cameră, și apoi, din dulap, strălucind scotea,
Tainic și strălucitore, Creanga de cireș.
(album: este, dar s-a terminat)
