Bun, acesta este primul capitol și sper să vă placă. Știu că nu mă pricep eu foarte mult la scris, dar cred că m-am descurcat binișor de data asta. Spor la citit și nu uitați, îmi puteți lăsa gândurile și ideile voastre în rubrica de comentarii și să nu uitați de like, mă ajută foarte mult și îmi place să văd că sunt susținut. Bye
Nu aveți idee cât de greu este ca mereu să fii considerat un ciudat, să minți în legătură cu trecutul tău și mai ales, nimeni să nu știe cine ești cu adevarat. Însă totul se poate schimba radical atunci când soarta lumii este pusă în pericol. Să vă povestesc mai pe amanunt...
Numele meu este Nick și doar ce m-am mutat în acest oraș, după ce, în ultimul meu oraș, în care am locuit, toti cei ce îmi erau apropiați au murit...sau mai bine zis au fost omorâți din cauza celor care mă vânează, Akatsuki. Aceștia sunt o organizație ce caută toate bestiile cu cozi pentru a le folosi în îndeplinirea unui plan numit Ochiul Lunii Roșii. Deci cum ziceam , am 15 ani și sunt în clasa a 9-a, dar totuși nu pot spune că am apucat să îmi dau seama de asta datorita mutarilor mele foarte dese.
Acesta este prima zi în care merg la școala din acest oraș, oare si aici voi fi tratat ca un monstru? M-am trezit dimineata, dupa ce am facut un duș si m-am pregătit de școală, am plecat. Acolo, directoarea a fost bună cu mine și m-a condus până la clasa mea. Când am intrat în clasă toate privirile s-au indreptat spre mine, uitându-se ciudat și tot odatș cu acei ochi disprețuitori, de care am avut parte toată viața. Aveam noroc, deoarece ora pe care o aveam era chiar cea de dirigenție, astfel putând să îmi cunosc diriginta.
-Bună ziua, dragă! Ai putea să te prezinți?
-Desigur...Mă numesc Nick și nu vreau să fiu o povară pentru această clasă, așa că puteți nici să nu mă băgați în seamă...oricum sunt obișnuit...am murmurat eu ultimele cuvinte.
-Bine atunci, ia un loc și să continuam.
După ce a terminat de zis ce voia, m-am uitat în clasă iar singurul loc pe care l-am gasit liber era lângă o fata cu părul blond, din ultima bancă. Am înaintat spre acel loc simțind cum în urma mea erau numai priviri disprețuitoare, însa fata lângă care voiam să mă așez nu avea aceeași privire, lucru care m-a făcut să zâmbesc, dar ascuns ca să nu fiu observat. Când m-am asezat lângă ea, aceasta mi-a zis:
-Cum adică ești obișnuit să nu fii băgat în seama?
-Uhmmm...cum adică, când am zis asta? am întrebat-o făcându-mă că am uitat, datorită uimirii...
-Nu mai contează, apropo numele meu este Helen.
Restul orei nu mi-a mai vorbit deloc, deci am fost nevoit să ascult ce zicea diriginta, chiar dacă nu am înteles mare lucru. În timp ce profa vorbea mă mai uitam prin clasă, dar oriunde mă uitam, toți se uitau cu dispreț la mine, dar nu mă interesa, deja eram obișnuit cu acele priviri,cum am mai zis.
După ce ora s-a terminat, doamna a plecat din sala, iar toți colegii se plimbau prin clasă. Era ceva ciudat la această fată..dar nu pot să îmi dau seama deocamdata. În timpul pauzei am observat cum un baiat din clasa alăturată se tot dădea pe lângă Helen, iar acesteia se pare că nu prea îi convenea. Când am vazut cum o trăgea și încercările ei de a scăpa de el, am decis să mă duc să văd dacă totul este în regulă.
-Hei, Helen, totul este în regulă?
-Uhmm...
-Auzi, tipule ce ai cu ea? i-am zis eu puțin enervat cand am văzut că nu înceta.
-Care e treaba ta ciudatule? Plecă de aici!
-Nu plec până nu îi dai drumul.
-Si de ce mă rog aș face asta?
-Pentru că ei nu îi place, nu vezi? Și plus de asta, pentru că și eu zic să o lași.
-Dispari odată, până nu mă enervez!
-Să te vedem...
Atunci, i-a dat drumul lui Helen și a sărit să îmi dea un pumn, dar încercarea lui a eșuat atunci când i-am barat lovitura, luxându-i mâna...Oh nu, se pare că intrasem în Modul Eremit, fără să vreau. Ehh, poate asta îl va învăța minte.
-Cine ești tu, montrule? mi-a zis acesta înainte de a fugi, se pare că a plecat acasă.
-Eu...eu nu sunt...eu nu sunt un monstru... am zis cu capul în pământ, fiind rușinat de tot ceea ce făcusem. Cum putusem să îmi pierd așa ușor calmul...asta nu trebuie să se mai întâmple.
-Mulțumesc! mi-a zis Helen apropiidu-se de mine.
-Nuu...Nu ai pentru ce, dar stai pușin mai departe de mine.
-De ce?
-Nu e nevoie să știi, doar te rog să faci asta.
-Bine...Acum haide la ora de biologie.
-Ok, am zis eu încă cu gândul la ce se întâmplase, luandu-mi ghiozdanul.
