Tu ești criminalul!

𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟏

- Mai avem mult?  întreabă Octavian care se tot foiește pe bancheta din spate. Mai am puțin și mă sufoc din cauza ăstora doi! Robert, poți să-ți lipești genunchii? Mă simt ca într-o cutie cu sardine. Mulțumesc!

- Te-ai gândit că poate e și din cauza ta? Nici eu n-am loc de tine și totuși nu comentez, așa că mai rezistă puțin, prietene, îi reproșează Dan și îi dă o palmă peste ceafă.

- Du-te dracu'!  îi spune Octavian și îl dă cu capul de geam suficient de tare încât să se audă un mic pocnet. Dan geme puțin, însă se resemnează. Îl cunoaște pe Octavian de mai bine de șapte ani și știe că nu are voie să mai întreacă limita. Ultima dată când a făcut-o s-a ales cu un smoc de păr în mână.

Conducem de două ore și prietenii mei continuă să se șicaneze reciproc. Ce-i drept, mă amuză atitudinea lor copilărească, dar uneori mă face să mă dau cu capul de pereți. Îmi dau ochii peste cap și-mi îndrept atenția spre Robert. Stă cu capul sprijinit în palmă și se uită absent la peisajul din fața lui.

- Uitați cabana, fraților!  strigă Maria în timp ce virează la stânga pe un drum pietros.

- Aleluia! exclamă Andreea care își pune în cafea al patrulea pliculeț cu zahăr. Mai aveam puțin și cloceam ouă pe scaun.

Frâna bruscă ne face să tresărim, iar Andreea scapă cana plină cu cafea fierbinte pe ea făcând-o să înjure.

- Uitați o marmotă!  spune Maria și arată spre mica creatură care s-a oprit și ea din drum și acum se holbează la cei șase idioți din fața ei. Face un gest ciudat cu coada și își continuă drumul.

- Fi-ți-ar marmota a dracu', Maria! Mi-am pătat pantalonii din latex! Deschide nervoasă torpedoul și scoate câteva șervețele umede.

- Scuze, spune și ridică mâinile în semn de apărare. Nu voiam s-o calc.

- Ba da, Maria! Trebuia s-o calci. E doar o marmotă...

- Și tu doar o proastă care nu știe să-și țină cafeaua în mână, i-o retează Octavian și îi dă un bobârnac peste frunte.

- Tu vezi-ți de treabă, că poate îți arunc restul de cafea peste față, se răstește Andreea la el cu o privire care ar putea ucide în secunda doi.

Eu și restul începem să râdem în hohote și pornin din nou la drum. În doar câteva minute ajungem la destinație. Ne dăm cu toții jos din mașină, iar eu inspir aerul curat și rece de munte. Temperaturile sunt cu minus, dar peisajul mirific din jurul nostru mă face să uit complet de frig. Am așteptat excursia asta doi ani ca să putem închiria cabana doar pentru noi și sper să ne distrăm pe cinste în aceste trei zile. Câțiva fulgi de zăpadă încep să-și facă apariția, iar vântul începe să se întețească. Mă îndrept spre portbagajul SUV-ului, unde se află și ceilalți, și-mi iau bagajul. Îl observ pe Robert cum se holbează la o pată mică și roșie aflată pe stratul de zăpadă.

- Hei, ești bine? îl întreb și-i pun o mână pe umăr. Ai fost tăcut tot drumul.

Tresare și se uită confuz la mine.

- Ce? A, da...Sunt bine, zâmbește și își deschide mânerul valizei. Mă gândeam la activitățile pe care le vom face în timpul ăsta.

- Vom avea multe de făcut, Robert! O să vezi că ne vom distra la maxim. Avem toate condițiile și câteva surprize care sigur o să-ți placă, îi spun zâmbind și mă îndrept spre ceilalți care deja stau de vorbă cu proprietarul.

- Dacă ați ști voi ce-o să vă aștepte..., șoptește cu o voce tristă și mai aruncă o ultimă privire spre pata sângerie înainte să intrăm cu toții în cabană.