ALL for LOVE

I

Cinci luni mai târziu:

     Nu am crezut niciodată în semne sau prevestiri, dar în ultima oră mi s-au dat mai multe.

     Luminile cafenelei strălucesc ca un far prin ploaia torențială. Mă îndrept nebuneşte spre uşă, deschizând-o cu mai multă forță decât era necesar în graba mea de a intra înăuntru. Nimeni nu pare deranjat atunci când sună clopoțelul de deasupra uşii, dar primesc două priviri rapide de peste vârfurile laptopurilor de lângă tejghea.

Şi apoi îşi văd în continuare de treaba lor.

     —Luaţi loc, sună o voce din spatele unei uşi batante. Fereastra hubloului îmi dă o privire la bruneta care se agita în spate.

     Găsesc o masă lângă fereastră şi, din fericire, o priză. Laptopul meu nu are destulă energie pentru a rezista orele necesare pentru a-mi scrie lucrarea. Când clădirea mea a rămas fără curent electric şi generatorul nu a pornit, m-am dus la bibliotecă. Hoarda de studenți supra-cafeinizaţi şi care amânau orele de curs, care se revărsau pe uși, mi-a spus că nu voi avea noroc acolo.

     După ce mi-am frecat părul cu gluga jachetei, mi-am desfăcut geanta pentru a mă pregăti pentru noaptea lungă care urma. Întrucât această cafenea se află în partea opusă a oraşului faţă de locul în care locuiesc și mai departe de campusul Universității Atterton decât mă deplasez în general pentru o infuzie fierbinte, aceasta este prima mea vizită. Dar este decent aici, un loc discret, cu un fel de atmosferă de ascunzătoare de şcoală veche - lămpi în loc de lumini strălucitoare de deasupra capului, podele din lemn zgâriat care au văzut zile mai bune şi jazz pe fundal.

     Aparent, sunt singurul care nu cunoaște acest secret. Toate mesele, deşi sunt mici, sunt ocupate. Genţi pe jos, laptopuri deschise, strălucirea deloc măgulitoare a luminilor albe cu LED-uri reflectându-se pe feţele pe jumătate ascunse de ecrane.

     Farfurioare cu brioşe şi ceşti de cafea umplu mesele până la punctul în care încep să cred că acești oameni îşi fac reşedinţă în loc să fie aici doar pentru o seară. Asta sau personalul este leneş. Din moment ce nu văd pe nimeni altcineva în afară de fata din spate, mă gândesc că ar putea fi mai degrabă aşa.

Când mă aplec să-mi conectez laptopul, aud:

     —Furtuna s-a abătut fără avertisment.

     Mă întorc înapoi pentru a vedea nişte ochi de alune cu centrul auriu care mă privesc și un zâmbet care mă face să cred pe moment că soarele a străpuns ploaia. Dar colanții portocalii de apus de soare o dau de gol pe frumoasa brunetă, în timp ce îmi revin în minte imagini de la o petrecere din vara trecută.

Nu ştiu sigur de ce mă uit în jos la degetul ei inelar. Obişnuință, cred.

Am fost numit jucător de câteva ori, dar nu mi-am propus să despart decât o singură relaţie.

A ei.

Mă întreb dacă a funcționat.

     —Bună, am spus.

Zâmbetul ei se lărgeşte.

     —Bună. Când se uită pe fereastră, am ocazia să o studiez. Din nou.

     Nu a trecut un an de când am văzut-o ultima oară, nici măcar cinci luni, dar arată puţin diferit. În afară de semnul revelator al unui mic şort verde care semnifică faptul că lucrează aici, corzile sunt trase strâns în jurul unei talii mici şi curbate pe care nu m-ar deranja să o explorez cândva, iar părul ei este mai lung, cu șuvițe de culoare mai deschisă amestecate.