Coșmarul de la miezul nopții (#2 „Legendele din Lyster Ched")

XXXV - Minciuna din sânge

                                        1

          Cu mult timp în urmă, când vrăjitoarea cea mare era mică, la propriu, a fost martora unui eveniment rar.

          Rar pentru oameni... și pentru vrăjitoare...

          Căci, din perspectiva Universului, acest lucru se întâmplă în fiecare milisecundă care trece.

          A fost precum un vulcan care erupe, doar că, în loc de foc, a fost viață...

          Viață?

          Da, viață. Asta a fost, sigur. Altfel, de ce s-a simțit, în acele momente, mai vie ca niciodată? Lumina albă care a făcut un copil confuz și speriat să se simtă viu nu are cum să nu fi fost viață. Da, asta e. Domul nu arde de foc, arde de viață. 

          ,,Nu ți-ai răni proprii copii, nu?" o auzea uneori mama ei murmurând prin colțurile întunecate, precum o fantasmă rătăcită în neantul necunoscutului.

          O, dar ar răni... ar răni pe oricine i-ar sta în cale. Pentru că Domul este la fel de arogant precum copiii lui. 

          — Mi-aș dori să știu că eu sunt fiica ta preferată, chicotește vrăjitoarea, ducându-și degetele lungi și reci peste suprafața Coloanei. La urma urmei, eu cred că ție ți-am moștenit cruzimea.

          Nestemata strălucitoare începe să pulseze puternic, de parcă ar fi izbucni hohote de râs.

          — Vei fi în siguranță în brațele mele, dacă mă lași să te țin, continuă ea. Ei au venit și au încercat să se folosească de tine în moduri necuviincioase, continuă Zailla. I-auzi la ei! Să vină să oprească puterile de la Dom și apoi să încerce să învingă puterea ta! Cine se cred?

          Un fir verde jucăuș se despinde din miile ce roiesc pe suprafața Coloanei. Acesta plutește precum un fir de pânză de păianjen până când ajunge la vrăjitoarea ce alintă Domul. Firul i se lipește ușor de față, precum părul-i ca lâna. Zailla își îndreaptă privirea către el, ducându-și o mână către față, pentru a-l prinde. Totul se întâmplă mult prea repede, chiar și pentru vrăjitoarea experimentată. O arsură. Nu. O tăietură? În orice caz, durere. Firul ce i s-a așezat pe tenul brăzdat de ani începe să ardă, intrându-i în pielea care începe să frigă. 

          Un icnet înfundat se aude din partea femeii, care își înfige degetele la locul cu pricina, de parcă ar putea să-și extragă singură firul, care deja nu se mai vede. A intrat în pielea ei, înăuntrul ei, în ea...

          — Dacă vrei să-mi oferi durere ca preț pentru putere, să știi că pot să o duc pe toată, murmură Zailla, cu ochii împăienjeniți.

          O dâră de sânge se prelinge pe obrazul rănit, ajungând apoi pe gât, precum atingerea blestemată a morții.

          Pentru un moment, nimic nu se întâmplă. Durerea continuă, Zailla icnește, încercând să nu cadă pradă țipetelor ce i s-au adunat grămadă în gât, iar Domul pulsează.

          Imediat, însă, Zailla observă cum mai multe firicele de diferite forme și mărimi se desprind de pe Coloană, îndreptându-se ca niște viermi înșelători către ea. Aceasta ridică bărbia în așteptarea lor, de parcă i-ar provoca la luptă. În parte, face asta pentru a-și ascunde tremuratul. Nu-i e teamă de Dom, dar tuturor oamenilor le e teamă de durere.

          Liniile energetice rămân în jurul ei, neatingând-o, ci doar valsând în aer. 

          — Mi-aș dori să înțeleg ce vrei. Să știi că sunt chiar foarte generoasă când e vorba de negocieri și înțelegeri, spune Zailla, cu vocea tremurândă. Te-am jignit? continuă aceasta. Te superi că ți-am zis că ești crud, precum mine? O, dar nu ești tu mai măreț decât vorbele unei amărâte de vrăjitoare?