Coșmarul de la miezul nopții (#2 „Legendele din Lyster Ched")

XXXVII. Frumusețea Zaillei

                               1

          Lumea nu se termină atunci când un lucru mărunt merge prost. Nu se termină nici când un lucru mare merge prost. Lumea se termină când se termină, și atât. 

          Așa știe ea că funcționează viața. Așa a încercat mereu să gândească: lumea nu se termină dacă faci o greșeală. Lumea este mai puternică de-atât.

          Poate că lumea va rezista și în fața întunericului, de Gardienii nu vor putea să facă ceva la timp. Dacă nu i-a venit ceasul lumii să se termine, atunci nu se va termina.

          Acesta este singurul gând cu care Ranela reușește să se consoleze, în timp ce funiile energetice se strâng în jurul încheieturilor ei. Dar durerea asta nu se compară nici o fărâmă cu durerea interioară pe care o simte Ranela. 

          Îngrijorare

          Nenorocire

          A mai simțit asta cu mult timp în urmă, și atunci chiar s-a întâmplat răul.

          Ranela nu a fost niciodată o vrăjitoare care prezice viitorul sau care poate să-l simtă în vreun fel. Dar a avut unele momente când, înaintea unui rău imens, ceva înăuntrul ei se schimba. Poate nu doar ea simte asta acum. Ar vrea să știe dacă și ceilalți pot simți asta, acum, cu ea. 

          Poate va apuca să-i întrebe când se vor reîntâlni. Trebuie să se reîntâlnească. E sigură că vor fi duși în același loc, la un moment dar. Cel puțin, asta speră, încă din momentul în care Kendra Powell a venit și a scos-o din celula sa. Nu i-a spus nimic; nici măcar un cuvânt. Pur și simplu, a luat-o. Dar Ranela nu trebuie să o audă pe Kendra rostind anumite cuvinte ca să aibă o idee legat de ce urmează să se întâmple.

          Privind-o pe Kendra în timp ce merge pe lângă ea, Ranela nu poate decât să se întrebe ce se întâmplă în mintea femeii. Atât de aproape de ea, Kendra nu mai pare atât de impunătoare. Ranelei aproape că îi vine să râdă că i-a permis unui demon al fricii să o folosească pe Kendra pentru a o slăbi pe ea. Acum, Kendra pare... cumva, la fel, dar mai puțin monstruoasă. Ochii ei sunt reci și privirea sa fixată în față ar arde-o, dacă s-ar uita în direcția Ranelei. Lumina din bază se prelinge pe chipul său, scoțându-i în evidență trăsăturile fine. Nu pare o femeie rea; cel puțin, nu cum ar defini Ranela cuvântul ,,rea". Are un scop și ar face orice să-l atingă. Deși Kendra îi este și ea dușman, Ranela se gândește că, într-un fel, Kendra nu e chiar obsedată de ideologia Zaillei, ci vrea doar să se pună la adăpost, și poate asta nu e chiar atât de rău.

          — Nu am să te întreb ce se va întâmpla mai departe, spune Ranela, dar am să te întreb: va merita?

          Kendra nu depune nici cel mai mic efort pentru a-i răspunde. În schimb, se oprește în fața unei uși mari. Ranela se oprește și ea, inspectând locul, pe care, din păcate, nu-l cunoaște. Dar, până la urmă, nu este ca și cum Ranela cunoaște baza Gardienilor.

          După ce femeia Gardian deschide ușa, Ranela înaintează. Înăuntru, vrăjitoarea observă o masă mare, în jurul căreia se află diverse scaune. Totul pare modest, fără pic de culoare închisă la vedere. În centrul acestei săli, Ranela observă că stă un bărbat. Trăsăturile lui îi sunt extrem de familiare. Lumina sălii îi scoate părul negru în evidență, iar ochii săi metalici par că ar îngheța totul în jurul lui, cu o singură privire. Alistair King.

          — Ce caut aici? întreabă Ranela, fără a pierde vreo secundă.

          Asta a fost un pic neașteptat. Ranela se aștepta să fie dusă la Zailla sau la Dom, nu la Alistair King. Să nu creadă că-i merge s-o pună și pe ea în vreun scaun din ăla sau ceva de acest tip.