18 ani în umbra unui tată alcolist

Capaitolul 3: ,,Umbra unui tată"

Aș fi vrut să știu cum e să am un tată care să nu își găsească locul în băutură. Un tată care să fie acolo când aveam nevoie, să-mi spună că e bine să greșesc, dar să nu renunț niciodată. Nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi să-l văd altfel decât prizonier al sticlei și al furiei pe care o aducea cu ea.
E ciudat cum, de fiecare dată când îl priveam, încercam să ghicesc ce om ar fi fost dacă nu ar fi fost așa. Îl vedeam în fotografiile vechi, cu ochii plini de viață și cu o lumină care părea să spună că toată lumea e a lui. Ce s-a întâmplat cu omul acela? L-a ucis băutura sau doar l-a ascuns undeva, unde nici el nu se mai putea găsi?
Am crescut cu o teamă constantă că orice mică greșeală de-a mea va deveni motivul pentru care tata să apese pe „replay" la propria-i suferință. Nu mi-a spus niciodată că e vina mea, dar era greu să nu mă întreb. Era greu să nu mă gândesc că, dacă aș fi fost mai cuminte, mai bună,mai demnă de atenția lui, ar fi fost diferit.
În serile rare când stătea treaz mai mult decât sticla lui, încercam să-i vorbesc. Îmi imaginam cum i-aș povesti despre școală, despre visele mele,dar, de fiecare dată, cuvintele rămâneau blocate în gât. Părea atât de departe, chiar și atunci când era doar la un metru de mine.
M-am dus în camera mea și m-am așezat în pat privind biroul,îmi doream să notez ceva, să scot din mine toate lucrurile care se îngrămădeau în piept. Dar, în loc să scriu, am desenat o siluetă. Era un tată care mă ținea de mână, cu un zâmbet pe față. Era un om pe care nu-l cunoscusem niciodată, dar pe care îl căutam în fiecare colț al vieții mele.
Poate că într-o zi îl voi găsi. Sau poate va rămâne doar un vis, o dorință tăcută.
Mi-e dor de momentele când ne jucam împreună, când petrecea timpul cu mine fără să se grăbească,când venea la serbările mele,și când râdeam împreună de lucruri simple, ca două persoane care se înțeleg fără cuvinte prea mari.
Dar totul s-a schimbat. De la prima ceartă, prima înjurătură și... prima palmă, lumea mea s-a răsturnat.
Nu-mi amintesc exact ce a declanșat prima explozie. Poate că a fost o zi grea pentru el sau poate că băutura îl transformase deja. Eu eram mică și nu înțelegeam ce greșisem. Țipetele lui au umplut încăperea, iar când palma aceea grea mi-a atins obrazul, am simțit nu doar durerea fizică,dar și o spărtură în sufletul meu.
Ochii lui, care altădată mă priveau cu blândețe, erau acum plini de furie. O furie pe care n-o înțelegeam, dar care mă înspăimânta. În momentul acela, ceva s-a schimbat în mine. Tata nu mai era tata, ci un străin.
După acea zi, am început să fiu mai atentă. Mă străduiam să fac totul bine, să nu-l supăr, să nu-i dau motive să se enerveze. Dar, oricât de mult mă străduiam, părea că mereu găsea ceva care nu era în regulă. Tonul ridicat devenise obișnuit, iar momentele noastre frumoase erau tot mai rare, până când au dispărut de tot.
Mi-e dor de tata din amintirile mele. Mi-e dor de omul care mă ținea de mână și mă făcea să mă simt protejată. Dar tatăl acela nu mai există. În locul lui a rămas un bărbat care abia mă mai vede și care, atunci când o face, mă privește cu ochii plini de furie, ca și cum eu sunt motivul pentru toate eșecurile lui.
Am încercat să-l înțeleg. Am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat, de ce a devenit așa. Dar ea nu mi-a răspuns niciodată pe deplin. „A avut și el o viață grea," spunea mereu, ca și cum asta ar fi trebuit să fie o explicație suficientă. Dar cum poate greutatea lui să devină povara noastră?Sunt momente când încerc să-l iert, să cred că undeva, sub toate straturile de furie și băutură, există tatăl pe care îl iubeam. Dar cu fiecare zi care trece, mi-e tot mai greu să cred asta.Uneori, noaptea, închid ochii și-mi imaginez că totul a fost doar un coșmar. În visul meu, tata se întoarce la serbările mele, așezat în primul rând, aplaudând cu toată inima. Dar când deschid ochii, mă întorc la realitate, iar tăcerea dintre noi este mai grea decât orice cuvânt nespus. Totuși, mai există momente pe care nu pot să le uit, oricât de mult s-ar adânci prăpastia dintre noi. Îmi amintesc clar ziua aceea când a venit în țară de ziua mea.
Nu mă așteptam să-l văd. Îmi spusese că nu poate să vină, că are „treburi"și că va trimite un cadou prin cineva. Dar în ziua aceea... a apărut. Mâinile lui m-au prins strâns,și mi a spus:„La mulți ani,fetița mea!," ,cu vocea lui care, deși răgușită, încă avea o căldură pe care nu o mai auzisem de mult timp. Mi-am dat seama, cu timpul, că momentele frumoase cu el erau ca niște oaze într-un deșert,rare, scurte, și întotdeauna înconjurate de uscăciunea necruțătoare a realității. Însă acea zi, ziua în care i-am sărit în brațe rămâne gravată în inima mea. Nu pot să o uit.
Câteodată mă întreb dacă și el își amintește de ziua aceea. Dacă mai ține minte cum m-a strâns în brațe sau cum zâmbeam amândoi pentru câteva clipe. Poate că ține minte. Sau poate că, pentru el, acea zi a fost doar încă o zi obișnuită.