Bloody Destinies / Pak Jimin

«Esti un monstru»

Ajungând acasă, văd cum mama și tata sunt ocupați cu pregătirea bagajelor. Priveliștea mă înțeapă ca un cui în piept, dar nu vreau să le reproșez nimic. În schimb, mă rezum la un salut scurt și urc direct în dormitor. Încerc să mă concentrez pe temele pentru acasă, deși gândurile îmi fug neîncetat spre întrebările fără răspuns care mă macină.

După o vreme, ușa camerei se deschide încet, iar mama intră, cu un zâmbet trist. Se așază lângă mine pe pat și mă privește cu o grijă pe care o cunosc atât de bine.

— Noi mâine plecăm, Alexa. Te rog, ai grijă de tine cât suntem plecați. — Vocea ei e blândă, dar simt un tremur ascuns în cuvinte. — Cheile de la mașină le găsești în biroul tatălui tău. Te poți folosi de ea oricând ai nevoie. De trei ori pe săptămână vor veni două menajere; pot face curățenie sau găti, asta rămâne la alegerea ta. Și... știi deja, banii sunt în birou, la locul lor.

Mă privește cu o duioșie care parcă încearcă să compenseze absența ce urmează.

— Sună-ne mai des, te rog. — Vocea ei scade în intensitate, simțindu-se vinovată.

Mă uit la ea fără să spun nimic, simțind cum tristețea îmi apasă pe piept. Când o văd că se ridică și se îndreaptă spre ușă, nu mă pot abține:

— Mami... cine sunt eu? — întreb, iar vocea îmi tremură. Ochii mei o privesc căutând un răspuns care să aducă lumină în haosul din mintea mea.

Se întoarce și mă privește lung, cu o căldură infinită în ochi.

— Ești sensul vieții noastre, Alexa. Cea mai fină și nevinovată fetiță din lume. — Zâmbește, dar știu că nu asta este răspunsul pe care îl caut. Simt că în spatele acestor cuvinte se ascund secrete pe care ea refuză să mi le spună.

O urmăresc cum iese din cameră, lăsând în urmă doar un parfum dulceag și o liniște apăsătoare. Brusc, o durere de cap năpraznică mă lovește, făcându-mă să mă prăbușesc pe pat. Simt cum realitatea se estompează, iar pleoapele mi se închid greoi. Înainte să adorm, o singură întrebare îmi răsună în minte:
Cine sunt eu, cu adevărat?

La moșie

Mă trezesc într-un dormitor imens, decorat cu gust, dar cu o atmosferă apăsătoare. Pereții sunt din piatră veche, iar mobila pare desprinsă dintr-un alt secol. Totul îmi pare cunoscut, deși nu am mai fost aici niciodată. Mirosul de parfum, deși subtil, mă învăluie și îmi dă fiori. Blugii mei albaștri și cămașa albă, mult prea largă, sunt singurele lucruri care mă ancorează în realitate.

Când încerc să mă ridic din pat, ușa se deschide. Știu deja cine intră. Jimin. Privirea lui mă străpunge imediat, iar aerul din cameră pare că devine mai dens.

— Nu ai obosit să te joci cu mine? Ce mai vrei acum? — vocea mea sună obosită, dar încerc să păstrez o urmă de ironie.

Jimin își lasă privirea să alunece pe mine, iar un zâmbet enigmatic îi apare în colțul gurii.

— Dacă ești aici, înseamnă că jocul continuă, Alexa. — Se apropie încet, iar vocea lui e o șoaptă care îmi provoacă fiori. — Trei zile și trei nopți te-am lăsat în pace. Dar răbdarea mea are o limită. Apropo, îți stă bine în cămașa mea... deși cred că ți-ar sta și mai bine fără ea. — Privirea lui perversă mă face să simt că mă sufoc.

— Să o crezi tu! — încerc să par sfidătoare, dar vocea îmi tremură. — Am obosit de tine și de jocurile tale. Poate ar fi timpul să îmi spui ce se întâmplă cu adevărat. Ce vrei de la mine, Jimin?