Bloody Destinies / Pak Jimin

«Fără lacrimi ești mai frumoasă»

După ce termin orele, mă grăbesc spre casă. Mama mi-a trimis un mesaj în care mi-a spus că în seara asta vin colegii ei la cină. Și, bineînțeles, mi-a reamintit că vor veni împreună cu fiul lor, care urmează să împlinească 21 de ani. M-a rugat să mă îmbrac mai drăguț.

Ajung acasă pe la 15:30, iar cina este programată pentru ora 18:00. Fac o baie rapidă, iar apoi îmi bandajez din nou rana de la picior. O să îi spun mamei că m-am rănit la ora de sport, când urcam scările. Aleg o pereche de pantofi negri, cu toc, și mă îmbrac elegant, conform „instrucțiunilor" ei.

După ce mă aranjez, mă arunc în pat, încercând să mă relaxez puțin. În acel moment, telefonul începe să sune. Mama.

— Scumpo, e deja ora 17:30. Eu întârzii puțin. Menajera a aranjat masa și a plecat. Te rog, peste 15 minute să deschizi poarta și ușa, pentru că oaspeții sunt pe drum.

— Bine, mami! Atunci ies cu Răi afară până ajung ei.

— Te rog, ai grijă cu el.

— Desigur, mami. Te pup! Pa!

Închid telefonul și mă pregătesc să ies, încercând să-mi liniștesc gândurile. Seara abia începe, dar simt că ceva neașteptat urmează să se întâmple...Ies afar să îl eliberez și să mă joc un pic cu Răi.
Răi este câinele meu, un Dog Nemțesc impozant și impunător, care poate părea periculos pentru cei care nu-l cunosc. Dar pentru mine, el este doar un cățeluș jucăuș, care adoră să fie alintat și scărpinat pe burtică.

Ies afară și îi dau drumul din lanț. În secunda următoare, o ia la fugă prin curte, fericit ca un copil care tocmai a fost lăsat liber. Mă apropii de el și mă așez pe iarbă. Răi vine lângă mine, mă privește cu ochii lui mari și îmi împinge botul sub mână, semn că vrea să îl scarpin pe burtică. Nu rezist zâmbetului care îmi apare pe față.

Ne fugărim prin curte timp de zece minute, râzând și jucându-ne fără griji. Cu Răi, uit de toate și mă simt cu adevărat fericită. E singurul care mă face să mă simt în siguranță și liniștită.

Dintr-o dată, jocul nostru se întrerupe. Răi începe să mârâie nemulțumit, iar urechile i se ciulesc în direcția porții. Mă încrunt, simțind cum o neliniște mă cuprinde. În liniștea serii, aud cum cineva bate în poartă. Sunt colegii mamei.

Mă grăbesc să deschid poarta, iar în fața mea apare o femeie în jur de 45 de ani, cu trăsături elegante și o frumusețe matură. Lângă ea, un bărbat cu o privire pătrunzătoare o ține de mână. Din mașina parcată coboară un băiat. Simt cum un fior rece îmi străbate corpul când îl văd. Ce-i cu senzația asta ciudată?

— Tu trebuie să fii Alexa, spune femeia, cu un zâmbet cald. Eu sunt Beatrice, colega mamei tale. Iar el este MinHo, soțul meu.

Încerc să le răspund, dar cuvintele îmi rămân blocate în gât. Privirea băiatului întâlnește a mea pentru o clipă, iar ceva în ochii lui îmi dă o senzație pe care nu o pot explica.
— Da, eu sunt Alexa. Dar îmi poți spune Lexa, spun cu o voce ușor nesigură.

În acel moment, fiul lor se apropie, pășind încet și fixându-mă cu o privire rece, tăioasă.

— Eu sunt Pak Jimin. Am 21 ani, spune el, întinzându-mi mâna.

Privirea lui pare să înghețe aerul dintre noi. Răi începe să mârâie, iar în câteva secunde începe să latre furios, făcând un pas spre el. Jimin îi aruncă o privire scurtă, dar atât de intensă, încât câinele meu, care nu s-a temut niciodată de nimeni, se retrage speriat în cușca lui. Îl privesc șocată. Ce fel de om poate speria un câine atât de mare doar cu o privire?

Îi strâng mâna întinsă, dar ceva îmi spune că nu pot avea încredere în el sau în familia lui. Simt un fior rece pe șira spinării. Nu știu de ce, dar prezența lor mă neliniștește.

— Putem trece în casă? Se lasă frigul, zic, încercând să ascund tremurul din voce.

Beatrice și MinHo pășesc înainte, intrând în casă. În timp ce mă îndrept spre ușă, Jimin mă prinde brusc de mână.

— Fără lacrimi ești mai frumoasă, spune el cu o voce joasă, aproape șoptită.

Ce naiba vrea să spună? Înainte să pot reacționa, îmi dă drumul și intră în casă exact în momentul în care mama și tata ajung acasă. Încerc să îmi recapăt calmul, dar cuvintele lui îmi răsună în minte.

Peste o oră...

Stăm deja de o oră la masă, iar conversațiile dintre adulți curg fără întrerupere. Sunt obosită și simt că fiecare minut devine tot mai apăsător. Vreau doar să mă retrag în dormitorul meu, departe de privirile lor.

— Îmi cer scuze, dar mâine am școală și trebuie să mă pregătesc, spun ridicându-mă de la masă.

În momentul în care mă ridic, mama observă bandajul de pe piciorul meu.

— Îngeraș, ce ai pățit? întreabă ea, îngrijorată. Privirea ei și a tatălui meu se fixează asupra mea, iar atmosfera devine tensionată.

Simt și ceilalți cum se uită unul la altul, parcă așteptând ceva.

— E totul bine, mami. Am căzut pe scări la ora de sport, răspund rapid, încercând să evit discuția.

— Dar astăzi nu ai avut sport, mă contrazice ea, privindu-mă atent.

— Am avut o înlocuire... minciuna îmi iese mai greu decât m-aș fi așteptat.

— Bine, micuța mea. Du-te sus și odihnește-te, spune ea, cu o voce blândă, dar plină de îndoieli.

Urc scările în grabă, simțind o privire apăsătoare în spatele meu. Fiecare pas pe care îl fac mă duce înapoi la senzația pe care am avut-o în vis. De ce totul pare atât de familiar?

Ajung în cameră și mă așez pe pat, încercând să-mi liniștesc respirația. Zece minute mai târziu, mă uit pe fereastră și îl văd pe Jimin afară, în curte. Privirea lui mă fixează intens, iar el îmi face semn să cobor.
Ce naiba se întâmplă? Inima îmi bate cu putere. Ce vrea de la mine? Trag draperiile și mă pregătesc de culcare!