Bloody Destinies / Pak Jimin

Grădina Sângeroasă

O grădină verde, dar întunecată, mă înconjoară, iar în apropiere se află un cal frumos, care pare neliniștit. Sunt epuizată de atâtea întrebări fără răspuns: unde mă aflu? Ce este acest loc ciudat? Știu deja că nu e un vis... dar atunci, ce este?

Dintr-odată, un vânt puternic se iscă, iar calul, speriat, se năpustește dincolo de grădină, lăsându-mă singură. Îngrozită de tot ce se întâmplă și de fumul care devine din ce în ce mai dens în jurul meu, caut disperată o ieșire din această grădină atât de frumoasă, dar înfiorător de stranie.

În cele din urmă, ajung la un havuz. Însă, în loc de apă, din el curge sânge. Ce naiba se întâmplă aici? Frica îmi îngheață sângele în vine. Dintr-o dată, aud pași apropiindu-se. Cineva vine... Panica mă cuprinde și, fără să mai gândesc, încerc să fug.
— Te-ai pornit undeva, îngeraș? — mă întreabă o voce răgușită, în timp ce o mână puternică mă prinde de încheietură. Ridic privirea și îl văd pe...

— Tu? Pak Jimin? Cine naiba ești și unde mă aflu? Ce se petrece aici? — strig, încercând cu disperare să-mi eliberez mâna din strânsoarea lui. Dar oricât m-aș zbate, e inutil.

— Îngeraș, n-ai nici cea mai vagă idee cine sunt eu... și cine ești tu pentru mine. Abia aștept să gust dulceața ta... — îmi șoptește cu un zâmbet pervers, lingându-și buzele. Dinții lui ascuțiți strălucesc amenințător, iar acel zâmbet diabolic îmi îngheață sângele în vene.

— E imposibil... Tu... tu ești... — cuvintele îmi rămân blocate în gât. — Nu te atinge de mine, fiară! Dă-mi drumul! Lasă-mă!

Spre surprinderea mea, îmi eliberează mâna, dar acel zâmbet nebunesc rămâne întipărit pe chipul lui. Nu mai aștept o clipă și fug cât mă țin picioarele, simțind că privirea lui mă urmărește din întuneric. În spatele meu, râsul lui răsună ca un ecou îndepărtat, dar persistent.

Alerg haotic, fără să știu unde mă duc, până ajung la marginea unei păduri dense. Fumul dens se ridică din toate părțile, iar atmosfera devine tot mai înspăimântătoare. În liniștea apăsătoare a pădurii, vocea lui răsună din nou, șoptită, dar parcă venind din toate direcțiile:

— Nu vei scăpa, îngeraș. Nu vei fugi de mine...

Inima îmi bate cu putere, fiecare bătaie răsunând în urechi. Picioarele îmi tremură, dar continui să mă adâncesc în pădure, încercând să mă îndepărtez de vocea lui. Copacii par să se închidă în jurul meu, umbrele dansând amenințător printre ramuri. Fiecare pas devine mai greu, iar aerul tot mai dens.

Dintr-o dată, aud pași în spatele meu. Nu îndrăznesc să mă întorc, dar știu că este el. Simt prezența lui, aproape palpabilă. Șoaptele lui devin tot mai clare:

— Nu vei scăpa... Niciodată.

În fața mea apare o poiană luminată slab de o lumină ciudată. În mijlocul ei, o siluetă mă așteaptă. Încremenesc. Nu poate fi... Dar este. Îmi zâmbește, același zâmbet diabolic, ochii strălucind ca două stele reci.

— Te-am găsit din nou, îngeraș... — spune el, apropiindu-se încet.

Simt cum frica mă paralizează. Nu mai am unde să fug. Căzând în genunchi, încep să scâncesc cuvântul «imposibil», înțelegând că realitatea este imposibilă. Am impresia că îmi ies din minți și, fără să mă pot opri, încep să plâng. Iarăși îl aud:

— Ți-am spus că ești mai frumoasă fără lacrimi. Nu ai de ce să plângi. E destinul tău să ajungi în ghearele mele, îngeraș. De destin nu poți fugi.

Iar râsul lui nebunatic îmi străpunge mințile, făcându-mă să mă simt tot mai pierdută.

— Ăsta nu e destin, ești doar tu! E o nebunie! Nu poate fi adevărat!

Deodată, simt o lovitură puternică în umăr, iar imediat după aceea, o senzație inexplicabilă de ușurare îmi inundă corpul. Totul devine neclar...

Peste 4 ore...

Deschid ochii brusc. Perna îmi este udă de lacrimi, iar capul îmi pulsează de durere. Privesc ceasul de pe noptieră — este două dimineața. Mă trezesc transpirată, inima îmi bate haotic. „Lexa, Lexa... ce se întâmplă cu tine?" îmi șoptesc, încercând să-mi recapăt controlul. Despre ce vorbea el? De ce totul pare atât de real? Știu că nu este un vis... dar atunci, ce naiba e asta?

Mă ridic încet din pat, trăgând cuvertura peste umerii mei, simțind nevoia unui scut împotriva frigului ce pare să vină din interiorul meu. Mă îndrept spre fereastră, cu pași nesiguri. Trag perdeaua la o parte și privesc în curte.

Răi. Aleargă în cercuri prin ogradă. Ceva nu e în regulă — doar eu obișnuiesc să îi dau drumul, și acum, nimeni altcineva nu ar fi putut să-l elibereze. În bezna nopții, o umbră începe să se contureze în apropierea lui. Ochii mei se fixează, inima mi se oprește pentru o secundă.

Un bărbat... Nu, nu poate fi adevărat! Este... Jimin.

Speriată, trag draperiile brusc, mâinile îmi tremură. Respirația mi se accelerează, iar frica mă paralizează. „Ce dracu' face aici?! De ce a venit la noi? Ce vrea de la mine?"

Mă prăbușesc pe podea, încercând să-mi adun gândurile, dar fiecare scenă îmi pare o piesă dintr-un puzzle înfricoșător pe care nu-l pot rezolva. Fiecare pas pe care îl face în noapte pare să mă apropie de un adevăr de care nu sunt pregătită.
Știu doar un lucru: pericolul este mai aproape decât mi-am imaginat vreodată...