Probabil că n-o s-o mai văd niciodată, n-o s-o mai aud
Nu o să-mi mai imaginez cum eram împreună, probabil,
Că totul s-a făcut și s-a-ntâmplat, și din vina unui gând
Ce-mi înjunghia rațiunea și inima cu o mie de pumnale otrăvite: ura
Nu iartă pe nimeni, niciodată, mereu apare să-și revendice datoria.
Să calci pe cranii ce de milenii stau nemișcate și tăcute în deșerticul suflet al nopții,
Să le trezești, să-și amintească cine au fost și să plângă din nou până ce va tremura pământul,
Încă un cutremur se abate peste ținuturile vii, ce-s plăsmuite cu speranță în tot ce-i tânăr și frumos....
Cutremurul uitării, cutremurul ieșit din lăuntricele părți ale craniilor sfărâmate de un pas greu,
Un pas ce umblă-n lume fără să caute nimic, pentru că, ce a căutat demult, a găsit, însă foarte greu, și l-a pierdut foarte ușor.
Tot ce-i tânăr și frumos...dar tot ce-i urât și întunecat? De ce nu ne iubește lumea?
Doar ce e frumos, plăcut la privire...Doar tot ce-i tânăr și plin de vigoare,
Tinerețea e ca un pocal umplut până la refuz cu lapte și miere...
Pe când întunericul cu bătrânețea sa, e doar un pahar cu otravă slabă, ce te omoară încet, cu zecile de ani...
Dar las detaliile acum, și vreau doar să-mi continui confesiunea...Ea era o existență ce mi-a arătat cum e să stai în nopțile reci de iarnă, afară, vorbind la telefon despre lucruri diverse, ea mi-a arătat, că deși uneori mă apuca înghețul, nu era o problemă, nu-l simțeam, simțeam doar că am pe cineva, ce nu îmi aparține ca un lucru, ci mai degrabă cu care împart tot ce am, existența mea.Dar bineînțeles că am pierdut-o, îți dai seama prea târziu că persoana specială e mereu lângă tine...O chema Rebeca, și la vremea aceea, nu știam ce simt pentru ea, eram foarte copilăros în sentimentele mele...De multe ori eram confuz sau speriat, uneori simțeam o căldură că mă cuprinde încet, dar apoi mă trezeam din vis și mă panicam, nu știu de ce...nu înțelegeam sentimentul ăsta, pentru mine era destul de necunoscut, și mereu îmi era greu să-l accept așa dintr-o dată...Iar timpul a trecut, relația noastră s-a veștejit iar toamna ne-a cuprins pe amândoi...după o vreme, ne-a îmbrățișat și iarna, mai ales pe mine, mi-a răspuns încet la o întrebare:„Lasă totul în urmă, și îngheață încet, lasă-te purtat ca un fiord în apele reci ale necunoscutului"..Și asta am făcut, fără să pun măcar la îndoială vocea aceasta din capul meu, ce mă îndeamnă mereu să distrug tot ce am eu mai frumos și ce mă face fericit...Mă sabotez singur, când n-am de ce s-o fac....Și asta din frica de necunoscut, tot ce știu eu că e cert, e melancolia, mereu ajung înapoi la ea, mă simt ca acasă...Dar n-a fost vorba despre mine, sau despre melancolia și tristețea mea, ele au fost doar un paravan murdar ce-mi bloca privirea să văd ceva mult mai grandios...cerul înstelat, împăienjenit de mistere scânteietoare ce strălucesc ca un șirag de perle, care singura-i limită e doar imaginația muritorului.Da, propriul meu ego m-a împiedicat să o privesc în suflet, pentru că ce mi-a oferit într-u totul, era ceva ce nimic din această lume materială nu-ți poate oferi, era un lucru care conferea o intimitate și un secret știut doar de cele 2 persoane angajate în promisiunea de a prețui momentele când sufletele lor rămân goale, dezbrăcate de vicii sau alte lucruri negative și nocive, revenind astfel la vechia lor inocență și nevinovăție a copilăriei...doar pentru o clipă!
